PSIHANALITICA

Un altfel de psihoterapie

Lumea lui Celalalt


              Imi spunea zilele trecute un prieten ca in sistemul de invatamant actual nu se mai preda toleranta. Gandul mi-a ramas in minte fiind intr-un contrast aparent atat de puternic cu ceea ce gandesc in perioada asta. Mai precis, prin intermediul psihoterapiei, invatam sa ne regasim drumul catre noi prin ochii celorlalti. In mod evident avem nevoie de o pereche de ochi-martori in care sa ne oglindim si mai mult de-atat, in care sa ne re-cunoastem. Ori intoleranta poate ca asta presupune, sa te uiti in ochii celuilalt si nu numai sa nu poti recunoaste un peisaj, care fiind cat de cat familiar ai putea spune ca il poti accepta – pe celalalt – dar mai mult de-atat. Inseamna ca ceea ce vezi in ochii ceiluilat iti este nu numai strain ci si ca intr-un sens ameninta echilibrul propriu. Diferenta prea mare a celuilalt te poate re-prezenta in moduri pentru care inca nu esti pregatit.

           Suntem lingvistic obisnuiti sa spunem ca fiecare dintre noi are nevoie de un anumit confort pentru a trai, de un anume tip de echilibru ca sa poata functiona bine. Ce ar putea presupune insa confortul si echilibrul acesta? Care ar putea fi factorii care sa ne pericliteze buna functionare?

           Acceptam viata noastra in limitele pe care mintea noastra le permite. Da, este vorba de o anumita permisiune si de anumite limite. Nu cred ca suntem nelimitati insa cred ca suntem auto-limitati. Intre aceste limite teritoriul, asa cum spuneam mai sus, ne este cunoscut si il putem defini ca fiind al nostru, ca apartinandu-ne si intr-un fel concret, ca fiind constitutiv sensului pe care il dam identitatii noastre. Ceea ce nu se incadreaza in limitele identitare nu il putem percepe ca fiind noi, al nostru si il putem cataloga ca realitate exterioara noua sau Celalalt. In acest sens, privirea Celuilalt ar putea sa ne arate in cateva feluri de nesuportat pentru noi, feluri care sa ne determine sa punem o granita de netrecut si clara intre noi si El. Este o privire de care ne-am lipsi fara prea mare efort iar randurile care urmeaza va vor expune cateva imagini reflectate in acea privire, cumva necrutatoare.

Ati inteles: nu voi face o pledoarie pentru toleranta.Ci voi face de inteles intoleranta. Consider ca e o maniera provocatoare, la fel cum provocator e sa te mentii tolerant, atunci cand ai toate motivele sa nu fii!

Unul-pentru-celalalt

            Prima imagine de nesuportat dar pe care o putem vedea reflectata este cea a lui a fi ingrozit, terifiat, terorizat. Respingem cu toata forta aceasta imagine care aduce cu sine suferinta neputintei si a imobilitatii, suferinta lui a fi expus unui celuilalt ingrozitor, terifiant, terorizant si din fata caruia nu ne putem retrage. Purtam cu noi ranile adanci ale vulnerabilizarilor si vulnerabilitatilor generate de un Celalat care nu ne-a oferit nici o alta posibilitate. Am fost supusi!

Aceasta imagine mai aduce cu sine ceva despre care nu putem si nu vrem vorbi. Este furia fara limite pe care durerea o transporta fie in corpurile noastre (aducand astfel boli dintre cele mai variate), fie in spatii ale mintii care nu sunt recunoscute ca ale noastre. Si nu, nu putem reactiona direct cu furie pentru ca asta inseamna, implicit, ca recunoastem situatia fara iesire in care suntem. Astfel, ne putem uita in ochii Celuilalt si, poate inexplicabil, il dorim departe, undeva de unde sa nu ne aducem in minte.

           O a doua imagine grea este imaginea noastra ca fiind demni de dispret. Aceasta este o lovitura adesea prea puternica la adresa stimei noastre de sine pentru a fi suportata. Sa fii demn de dispret inseamna ca esti o fiinta chiar ingrozitoare si care probabil ca a facut ceva chiar grozav peste care nu se poate trece si care isi merita soarta de dispretuit si desconsiderat. In asemenea conditii, ce valoare ai? Si cum poti inghiti o privire care iti aduce mesajul acesta?

Astfel, dispretul la adresa propriei persoane poate atinge niste cote foarte inalte incat se poate cere alinat prin reactii extreme de distrugere. Decat sa fii dispretuit mai bine sa fii faramitat astfel incat sa nu mai stii de tine deloc, sa nu mai trebuiasca sa duci aceasta povara un pas mai departe. Varianta a doua este indreptata inspre exterior – decat sa te vezi dispretuit mai bine il distrugi pe acel Celalalt care te poate reflecta asa. Nu putem fi toleranti in conditiile in care trebuie sa ne salvam ceva despre care am putea spune ca este esential pentru noi. Cum sa il tolerezi pe cel care ar putea sa-ti traduca in fapte si cuvinte ca nu te vezi pretuind, ca nu te vezi demn de respect?

       O alta imagine care descopera toleranta noastra scazuta este imaginea in care suntem acoperiti de rusine si din acest motiv socati, scandalizati, oripilati. Adesea, conflictul generat de propriile nevoie si dorinte carora nu li se raspunde corespunzator (sau chiar genereaza pedepse) aduce cu sine trairea aceasta deosebit de infiltranta, si anume rusinea. Sa fii lovit dupa ce ai cazut sau (ai fost) vazut, inseamna ca esti vinovat ca te-ai lovit sau ca ai ochi, inseamna ca nu ai facut lucrurile bine, ca ai gresit si ca ar trebui sa iti fie rusine pentru ceea ce ai facut. Inseamna sa stai la colt!

Rusinea este atat de greu de suportat si desigur vom evita cu toata forta pe Oricine ne poate face sa o simtim. Ea poate merge, atunci cand intensitatea creste prea mult, pana la dorinta de a nu mai dori sa traiesti, moartea parand in acele moment o optiune de departe mai usor de suportat. Pe versantul opus, dar din acelasi munte, poate genera dorinta de a-l omora pe Cel care te face sa traiesti asta.

         In sfarsit, o alta imagine de nesuportat, care poate ca le cumuleaza pe toate celelalte, care se imbina si combina in felurite moduri, este reflectarea imaginii tale ca fiind slab, devitalizat, firav. Si intr-adevar o asemenea imagine poate aduce cu sine trairea unui sentiment de rusine ingrozitor sau a unei neputinte absolute, capitularea fiind singura optiune. Iar in cazul acesta capitularea este echivalenta sinuciderii, aceasta parand a fi singura optiune in a bloca aparitia propriei imagini de felul acesta in constiinta ta. Indreptata in exterior, dorinta aceasta este cea care seamana haosul si din pacate avem mult prea multe exemple in realitatea prezenta si concreta care sa ilustreze cum sentimentul intern de slabiciune se poate manifesta prin generarea haosului in vietile, mintile si inimile celorlalti.

          Toate aceste patru imagini despre care v-am vorbit au un potential urias in a distruge capacitatea noastra de a fi toleranti. Cu siguranta ca v-ati dat seama ca, desi poate chiar am creat un grad de confuzie prin, exprimarea mea care a trecut rapid de la relatia cu un Celalalt extern la relatia cu un Celalalt intern. Ideea esentiala pe care doream sa o transmit este ca toleranta fata de cei din exteriorul nostru isi are baza inauntrul aparatului nostru de rezonanta – alcatuit din mintea, corpul si sufletul nostru. Iar lipsa tolerantei fata de oamenii din jurul nostru se datoreaza faptului ca acesti Ceilalti ne fac se vedem imaginile pe care le-am descris mai sus, imagini care sunt despre noi, pe care le avem cumva inauntrul nostru sau poate ar fi mai potrivit spus ca aceste imagini sunt in jurul epidermei noastre, la granitele psihicului nostru, undeva unde tindem sa nu ne mai recunoastem. Si daca nu suntem dispusi sa ni le apropriem, atunci nu vom face nimic mai mult decat sa fim intoleranti. Altfel spus, vom fi noi cei care terorizeaza, aducand groaza in privirile si vietile Celorlalti si odata cu ea dispretul pentru ei si injosirea. Noi vom fi cei puternici iar ei, cei slabi!

Toleranta

          Intre cele doua optiuni, psihoterapia este a treia, surprinzatoare, nesperata si adesea incapabila sa-si spuna continutul (inca incapabila sa-si vorbeasca esenta). Deschiderea unor noi posibilitati de a simti, relationa, vedea, aduce cu sine o noua intelegere si imi vine sa zic o noua intelegere intre noi, oamenii, dar nu numai ci si intre partile noastre intolerante. Caci libertatea cea mai mare nu este aceea a unei vietii noi ci a posibilitatii de a-ti reimprospata viata continuu prin efortul minunat de a vedea si altceva, de a simti si altcumva si de a fi impreuna cu Celalalt in feluri in care nu ai mai fost vreodata.

 

Reclame

iulie 17, 2017 Posted by | Critica sociala, Psihanaliza, psiholog, psihoterapie, psihanaliza, Thoughts | , , , , | Lasă un comentariu

Narcis, Oedip si iubirea


              Ce este interesant in psihanaliza este ca s-au putut dezvolta ramuri, diferite intre ele, unele aparent contradictorii, dar care, privite din anumite unghiuri si perspective, sunt egal valabile. Desigur, cu mult mai interesant sa privesti materialul analitic dobandit in lucrul propriu-zis si sa incerci sa decelezi intelesurile si modurile de functionare din care a aparut un asemenea material. Dintr-o asemenea incercare orice terapeut poate spune cu usurinta ca descopera multe structuri care merg in paralel. Si nu putini sunt autorii care au remarcat ca complexitatea functionarii psihice este data tocmai de acest activism sincron. “Putem concluziona ca lucram cu o conceptie sincrona care este in armonie cu atemporalitatea inconstientului, care, in felul acesta, isi castiga accesul la constient ” , spune Cesio.

887759694ffa09c2d45255317abc4100

Si daca toate sunt intotdeauna acolo, atunci nu este deloc exagerat ca, pentru a intelege, sa extragi o nuanta si sa incerci sa-i trasezi linia de dezvoltare pentru ca mai apoi sa iei o alta nuanta si sa faci acelasi lucru, pastrand adevarata placere a spectacolului dinamic direct si concret. In acest fel am pus eu cap la cap cateva idei despre nuantele narcisice ale configuratie oedipale si cum se pot prezenta in iubirea de transfer, cu ajutorul a doi autori, Haydee Faimberg si Fidias Cesio, pe care s-a intamplat sa-i citesc in acelasi timp, iar rezultatul il prezint in cele ce urmeaza.

Ideea comuna regasita la Cesio si Faimberg este ca narcisismul se insereaza in configuratia narcisica (termen propus de Faimberg).

Logica narcisica este o logica in care “exista un singur obiect narcisic al placerii /iubirii ? (Iocasta in mitul lui Oedip ): nu se pot imagina doua obiecte diferite ale placerii pentru doi subiecti diferiti. Fiul este privit ca un dublu narcisic (narcissistic double) si nu i se pune la dispozitie ” nici timp, nici spatiu psihic” -afirma Haydee Faimberg- “unul trebuie sa traiasca, iar celalalt trebuie sa moara; o logica de tipul ori-ori ,filicid-paricid”.

Pe de alta parte, legea oedipiana este clara: “Nimeni din triunghiul oedipian nu are totul. Niciunul nu reprezinta totul pentru niciunul dintre protagonistii triunghiului. Spre deosebire de legea narcisica, niciunul nu are putere absoluta asupra destinului celuilat”.

Spune Cesio ca intelegerea structurilor narcisice si nu numai, devine foarte clara in dezvoltarea si manifestarea iubirii de transfer. Si acest autor diferentiaza intre ceea ce numeste tragedia oedipiana si complexul oedipian, complexul parind a fi pe acelasi nivel cu ceea ce Faimberg numeste configuratie. Tragedia oedipiana presupune alunecarea pe versantul narcisic al configuratie oedipiene.

Ceea ce mi s-a parut deosebit de interesant in articolul lui Cesio a fost faptul ca el considera ca intr-o analiza rezonabil de bine condusa, transferul erotic nu apare decat in mod exceptional, mai precis, doar atunci cand analistul nu este dispus cumva sa interpreteze toate semnele care duc inspre dezvoltarea unei situatii atat de tensionate si tensionante in terapie. Am sa trec peste impresia lasata de articol cum ca autorul doreste de fapt sa faca dintr-o secventa relationala, cum este transferul erotic, un fel de “text” personal al analistului din care, asa cum ne spunea Freud, ne este mult mai usor sa descifram tendinta si subtextul nespus, inconstient. De altfel ceea ce m-a determinat sa urmaresc aceasta linie a fost modalitatea in care descrie, in acord cu propriile mele perceptii, felul in care ne construim obiectul intern pe care il numim pacient si cum ne adresam acestuia.

orientarea-cognitiva-in-psihoterapie

Astfel Cesio arata cum insumarea “imaginilor” pacientului culese prin simturi, perceptiilor inconstiente care rasar in interactiunea acestora cu interiorul analistului dar si traducerea lor in cuvintele pe care acesta sa le inteleaga si sa i le poate comunica pacientului, formeaza un imago in analist, respectiv pacientul ca obiect.   “Este evident din acesta descriere ca analistul opereaza cu propriile lui imagini si imagouri pe care le atribuie obiectului realitati, pacientul. Aceasta proiectie defineste pacientul. Cu cat sunt mai refulate sau ingropate – altfel spus mai inconstiente, aceste structuri, cu atat mai intensa este calitatea de realitate (reality quality)” Cesio.

Elementele pe care le-am strans pana in momentul de fata ma ajuta sa  inteleg cu claritate directia acestui articol. Faptul ca transferul erotic este blocant se datoreaza angrenajului narcisic care ii ofera rigiditatea, refuzul unei altfel de negocieri iar faptul ca se ajunge intr-o astfel de situatie e “permis” cumva de analist, mai precis, este faptul ca in construirea obiectului intern – pacientul – nu a reusit sa depaseasca logica duala. Este de presupus ca acest lucru se intampla deoarece acesta logica este conflictuala in analist si pare ca rezultatul nu poate fi decat intensificarea iubirii pana la impiedicarea procesului si eventual distrugerea lui. Faptul ca rezultatul este distructiv cred ca arunca o lumina asupra unor alte mecanisme implicate.

Intr-un asemenea proces pare ca analistul este pus in dificultate de teama generata de aparitia copilului si dorinta ca nasterea sa nu aiba loc, corespunzator mitului Oedip considerat integral,  dar si invers, dorinta ca tatal sa moara.  Neputand in relational accepta si lucra o asemenea secventa cred ca rezultatul este alunecarea pe versatul erotic. Eroticul din acestea secventa nu este unul la nivelul complexului Oedip ci mai degraba este narcisizat oedipian. Cu alte cuvinte, pentru ca nu isi poate contine propria ura el isi “ghideaza” obiectul intern si pacientul odata cu el, inspre iubire, esuand in identificarea si interpretarea indiciilor de pe cale. Si, asa cum spune Cesio, cu cat aceasta secventa este mai inconstienta, cu atat realitatea concreta poate fi mai exploziva. Astfel, transferul erotic devine o aparare fata de tendintele distructive, in perfect acord cu ideile freudiene cum ca acest tip de transfer impiedica desfasurarea curei.

Dificultatea relationala in terapie este data de identificarea pe rand cu figurile oedipiene criminale, seductive, ucise si seduse. Acceptarea si intelegerea faptului ca pacientul este copilul pe care nu-l doresti in viata  – filicidul oedipian – cred ca poate conduce la iesirea din impasul transferului erotic. Atunci cand tendintele criminale din analist sunt stimulate de ura pacientului, analistul poate deturna traseul terapeutic inspre o traire la fel de intensa dar de semn contrar, iubirea. Distructivitatea urii este pusa in evidenta prin faptul ca atunci cand se manifesta blocajul transferului erotic, analistul esueaza in a vedea spatiile unde frustrarea nu isi are locul, si anume spatiu nevoilor pacientului. Adesea aceasta se manifesta prin folosirea interpretarii, care de altfel in toate aceste cazuri se dovedeste inutila. Mai mult, acesta distructivitate contribuie la senzatia de a fi asediat de sexualitatea pacientului, asediu caruia cuvantul sufocare i se potriveste. Insasi aceste modalitati de a descrie insa se potrivesc mai bine urii decat iubirii. In aceasta senzatie, adesea descrisa de analisti, se afla constrictia dificultatii de a recunoaste tendintele de respingere si pe cele criminale, iar la randul ei lipsa de recunoastere conduce catre punerea in act a respingerii, asa cum spuneam, adesea prin interpretari sau pasivitate, ratand locurile benefice de interventie.

oedipus-by-alexkrat92-d8hlqav-jpg1435046373

Spre deosebire de Cesio, dar apreciindu-l, consider ca nu analistul este cel care amorseaza, prin lipsa de claritate, transferul erotic. La fel cum nici punctul de vedere freudian nu mai poate fi sustinut – transferul ii apartine in totalitate pacientului. Asa cum spuneam, ambele perspective tind sa faca dintr-un proces profund relational, un text, asa cum ma exprimam mai sus, un ceva static din care sa putem desprinde dinamica inconstientului cu mai multa usurinta. Mi se pare mai coerent sa spun ca dorintele, ranile, frustrarile celor doi participanti la proces se cheama una pe celalalta. Rezonantele inconstiente sunt foarte puternice si prin intermediul cadrului analitic asa cum este el organizat. Si tocmai acesta ii este si scopul – de a pune mai usor in evidenta problematica pacientului si de a ne asigura de un al treilea. Astfel, un pacient care nu a accesat sau a accesat partial logica oedipiana, a celor trei, va trimite semnale continuu catre analist pentru a cobora in spatiul relatiilor exclusiviste, narcisice. . La randului lui, analistul va urma directia trasata in masura in care propria analiza l-a ajutat si il ajuta sa contina tensiunile inerente unei astfel de scufundari. Atunci cand transferul erotic ajunge sa distruga terapia, analistul nu a reusit o asemenea continere iar drumul ce ramane de urmat este punerea in act a distructivitatii.

octombrie 26, 2016 Posted by | Psihanaliza, psiholog, psihoterapie, psihanaliza, psihoterapie, Uncategorized | , , | Lasă un comentariu

Trauma in relatiile de atasament


noiembrie 11, 2015 Posted by | Psihanaliza, psiholog, Thoughts | , , , | Lasă un comentariu

How about knowing…with C.G.Jung


octombrie 21, 2015 Posted by | Psihanaliza, psiholog, Thoughts | , , , | Lasă un comentariu

Veste de poveste – Cainele insetat


dog_in_the_mirror_by_jones500„Un poet persan povesteste ca un caine, care murea de sete dupa ce ratacise mult timp prin desert, a ajuns pana la urma in fata unei ape. S-a aplecat sa-si potoleasca setea, dar, vazandu-si in apa propria imagine, a crezut ca era un alt caine, care pazea locul oprindu-l sa bea.

Cainele insetat s-a culcat gafaind langa rau si a asteptat. Putin mai tarziu s-a apropiat din nou, s-a aplecat prudent si a privit: celalalt caine era tot acolo.

Cainele s-a tras inapoi si, chinuit de sete, s-a culcat din nou. Scena s-a repetat de cateva ori. Intr-un sfarsit, la capatul puterilor si razbit de sete, s-a aruncat in apa, gata sa lupte cu celalalt patruped.

In apa, spre marea lui surpriza, n-a gasit nici un caine. S-a zbenguit, si-a potolit in voie setea. Apa i s-a parut delicioasa.

Dupa o vreme a iesti din rau. Inainte de a porni la drum, s-a mai uitat odata in apa.

Celalalt caine era din nou acolo si se uita la el”. (Cercul mincinosilor – J.Carriere)

octombrie 7, 2015 Posted by | psihanaliza, psiholog, Thoughts | , , , | Lasă un comentariu

Psihoterapia psihanalitica


color mind - logo-01Psihoterapia psihanalitică este o formă de psihoterapie modelată de principiile tehnice ale psihanalizei. Ea conține atât elemente expresive – analiza apărărilor și transferului, cât și elemente de susținere – acoperirea conflictului inconștient și întărirea apărărilor. Acest tip de psihoterapie poate fi descris prin câteva elemente caracteristice pe care le vom prezenta în continuare.…continuarea o gasiti aici

octombrie 7, 2015 Posted by | Psihanaliza, psiholog | , , , | Lasă un comentariu

Psihiatru-psiholog-psihoterapeut


În ciuda unei cantități din ce în ce mai mari de informații din domeniul sănătății mintale, diferențierile clare între specializările din acest domeniu nu sunt de găsit prea ușor. Termeni din ce în ce mai uzuali, precum psiholog sau psihoterapeut, chiar psihanalist, dar și cel de psihiatru sunt utilizați adesea ca fiind sinonimi sau, în orice caz, ca nefiind înțeleși foarte bine. Iată de ce am considerat necesar să așezăm în pagină specificitatea fiecărui asemenea termen. Continuarea aicicolor mind - logo-01

octombrie 1, 2015 Posted by | Psihanaliza, psiholog, Thoughts | , , , | Lasă un comentariu

EMISIUNEA „PSIHANALITICA”


Psihanalitica – Acceptare si dezvaluire

Psihanalitica – Rana de nedreptate (I)

Psihanalitica – Rana de nedreptate (II)

Psihanalitica – Rana de nedreptate (III)

Psihanalitica – Rana de abandon (I)

Psihanalitica – Rana de abandon (II)

Psihanalitica – Psihoterapia-calea schimbarii

Psihanalitica – Psihoterapia psihanalitica-Schimbare si adaptare

Psihanalitica – Psihoterapie si Yoga

Psihanalitica – Schimbarea prin psihoterapie

Psihanalitica – Cum ne uitam la suferinta umana!?

Psihanalitica – Fericire si responsabilitate

Psihanalitica – Cum sa ne purtam cu noi!? – Constiinta si atasament

Psihanalitica – Constiinta si atasament (II)

Psihanalitica – Constiinta si echilibru (I)

septembrie 30, 2015 Posted by | Psihanaliza, psiholog | , , , , | Lasă un comentariu

Atasament in multiplicitate


multiple-facesCa orice teorie, teoria atasamentului este un instrument. Ma intrebam la un moment dat de ce a fost nevoie de ea si, daca tot a aparut, ce daruri are pentru noi. Ca Bowlby nu era prea multumit cu exagerat fantasmatica Klein, care se intamplasa-i fi fost si analista, si ca a cercetat directia opusa…a concretului realitatilor si asa am putea primi raspunsul la “ de ce?”…nu ma multumeste. Cum nu ma multumeste nici raspunsul primit in repetate randuri cu privire la succesul teoriei atasamentului – formularile clare si simple, dublate de cercetarile concrete. Si cum sunt interesat de ceva timp de aceasta teorie am sa fac o incercare in randurile care urmeaza de a-I folosi darurile, pentru ca eu cred ca are ceva sa ne ofere si tocmai acest “ceva” e cel care a propulsat-o. Asa ca am sa las putin mai libere gandurile sa se astearna aici…

Unul dintre conceptele importante ale teoriei atasamentului este cel de model intern de lucru…adica un fel de harta interna ce aranjeaza in spatele ochilor in forme specifice procesele obisnuite ale perceptiei, atentiei, gandirii, actiunii, etc. Este de mirare ca pare ca scapa mereu atentiei faptul ca de la Bowlby este postulata existenta mai multor asemenea modele interne, in paralel, in mintea noastra. Este mult mai usor de acceptat sa spunem ca pacientii nostri au momente de-a lungul psihoterapiei cand isi schimba modalitatile de a privi lucrurile – un alt fel de a spune ca trec prin tipuri de organizari ale atasamentului diferite, adica activeaza modalitati diferite de perceptie, gandire, actiune, etc…adica activeaza modele interne de lucru diferite. Ne putem imagina activarea acestora in secvente mici sau in comportamentul general, ambele fiind valabile si usor de exemplificat.

De ce am pus accentul pe existenta mai multor modele interne de lucru? Pe de o parte pentru ca mi se pare ca aplicatia clinica a teoriei atasamentului urmareste depistarea acestor modele, iar pe de alta parte pentru ca din punctul acesta de vedere teoria atasamentului nu este altceva decat o incercare de a face accesibile, prin corp si minte, teritorii psihice neintegrate. Mai ales prin corpul si mintea terapeutului care incearca sa se acordeze starilor pre-verbale si nu numai, ci si evenimentelor cu caracter traumatic pe care pacientii le-au trait fara insa a avea cuvintele necesare exprimarii explicite. Fara cuvinte, experientele sunt puse in act…sau sunt evocate…sau sunt in-corp-orate…si asa ia nastere rolul de marturisitor al terapeutului, care trebuie sa poata descrie cu cat mai mare acuratete ce se intampla nu numai in el dar si in-tre ei (al treilea analitic?)…Teoria atasamentului pare a adresa in mod mai complex si profund decat pana acum procesele disociative subliniind nu numai partea de defensivitate implicita (eu-bun versus eu-rau) dar si indepartarea experientei “eu nu sunt asa!”, adica a unei experiente incompatibile cu imaginea de sine a persoanei (eu versus non-eu). As putea continua cu prezentarea aleatorie a conceptelor acestei teorii insa mi se pare ca am ajuns intr-un punct unde avem de colectat un dar. Acest “eu nu sunt asa” deschide intelegeri noi in ceea ce priveste relationalul atat de vehiculat zilelea stea. Deci sa colectam!

La nivel relational asta se poate traduce intr-o coluziune foarte interesanta – partenerii ajung sa se priveasca doar asa cum isi doresc sa se vada pe sine (sau singuri). In felul acesta relatia este impiedicata sa creasca dat fiind ca nu este acceptat schimbul, unicitatea perceptiei celuilalt…ci este impusa, reciproc, imaginea acceptata. Daca eu asa ma vad pe mine si asa ma stiu si tu trebuie sa ma vezi la fel. Daca imi re-dai o imaginea a mea pe care nu o pot recunoaste, pentru ca la acel moment pentru mine imaginea aceea nu sunt eu, atunci te/ma resping pentru ca ma ingrozesti. Echilibrul relational este in pericol. Capacitatea fiecaruia de a accepta parti disociate de sine care este in directa legatura cu existenta unei baze de siguranta suficient de solide ofera posibilitatea invatarii din experienta relationala. Esecul mentine imaginea “care nu sunt eu” in afara mea si odata cu asta imi prezerv echilibrul anterior, adica siguranta.

Sa mai coboram o treapta! Eu nu vreau sa ma stiu asa cum sunt, implicit nu as vrea sa ma stie cineva asa cum sunt. Desigur asta implica si faptul ca nu vreau sa te stiu pe tine asa cum esti ca sa fiu sigur ca nu dau de mine sau atunci cand simt ca ma pot regasi pe mine in tine am sa fug. Invalidarea propriei cunoasteri este un aspect atat de des observat in terapiile noastre. Initial copilul are nevoie sa fie re-dat de mama in termeni caldurosi. Daca acest lucru nu se intampla, atunci copilul risca sa o vada prea mult pe mama…si nu va putea sa suporte lipsa imaginii lui…astfel isi va invalida propria perceptie pentru a fi acceptat. Apoi nu-si va mai putea suporta propria lui imagine si o va refuza cand i se arata in relatie.

Ideile acestea au si alta potentialitate, poate mai importanta decat dezvoltarea relationala de mai sus. Ele ne aseaza intr-unul din paradoxurile despre care vorbea Winnicott…pe de o parte dorim sa ne stim in siguranta, necunoscuti, protejati iar pe de alta parte ne dorim sa stabilim relatii autentice, profunde, in care celalalt sa ne stie. Imbinarea dintre perspectiva clinica a teoriei atasamentului si acest paradox ne re-aduce catre ideea multidimensionalitatii sinelui caci paradoxul nu este o formatiune ce trebuie „rezolvata”, ci este asemenea koanului din zen…nu ii poti gasi o solutie logica in sensul in care alegi unul dintre capete…trebuie sa le accepti si sa le traiesti pe amandoua, ele sunt ambele prezente si, daca vreti, ambele de inteles.

Dar cate zone „acesta nu sunt eu!” exista in mintea noastra?Si cate zone in care noi suntem cei buni, nu cei rai? Si cate zone de care nu vrem sa (ne) stim si pe care pacientii cu care ne intalnim zilnic ni le aduc in fata ochilor? In perspectiva clinica a teoriei atasamentului cred ca intrebarile acestea isi au rostul atata timp cat intelegerea functionarii celui din fata mea nu o pot avea decat daca ma pot lasa pe mine sa functionez pe un teritoriu care nu-mi e cunoscut si care imi va forta limitele propriei mele cunoasteri. Schimbarea tine de nefamiliar, de unde si rezistentele si apararile, si este reprezentata de modelarea tipului de atasament de la unul nesigur/dezorganizat catre unul sigur. Cu alte cuvinte schimbarea nu este altceva decat mutarea pe un alt nivel de functionare fara ca vechiul nivel sa fie afectat in vreun fel. Acesta din urma, continuand sa existe, de unde si posibilitatea permanenta de a reveni la niveluri de functionare odata lasate in urma.

Plecand la fel ca Freud de la ideea “ruperii” fluxului de constiinta observabila in discontinuitati sau dificultati ale povestirii vietii, teoria atasamentului prin accentul ei pe ceea ce e neintegrat dar prezent in interiorul nostru face posibile insighturi asupra configuratiei si dinamicii psihicului per general dar si a unor idei, de asemenea generale, despre lucrul psihoterapeutic. Faptul de a “urma” pacientul de-a lungul traseului dezvoltarii sale, implicit a experientelor sale traumatice, presupune anumite confruntari cu limitele de functionare psihica proprii fiecarui terapeut. Felurile de interactiune intre modelele interne de lucru ale pacientului si terapetului sunt studiate detaliat, la fel cum sunt analizate si modalitatile de expandare psihica a celui care doreste sa fie o baza de siguranta. Pentru ca in cele din urma despre asta mi se pare ca este vorba…despre un efort de crestere impreuna…efort realizat initial de terapeutul care apoi se lasa ghidat in viata interna a celuilalt si ghideaza interactiunea in-spre un spatiu sigur. Si asa cum spuneam mai sus, cresterea nu se poate realiza decat intr-un nefamiliar, un spatiu strain in care pentru a intra avem nevoie de acel alt-cineva care sa aiba la dispozitie strategii afective suficient de sigure. Iar pentru a asigura prospetimea interactiunii, terapeutul este nevoit sa fie mereu prezent adica in contact cu trairile proprii probabil la fel de mult cat si cu trairile pacientului (din pacient sau proiectate cumva). Iar astea inseamna ca terapeutul sa fie capabil sa se miste cu relativa usurinta intre moduri de functionare psihica diferite (modele interne de lucru) si ceea ce este in el, baza de siguranta.

mai 3, 2015 Posted by | Psihanaliza, psiholog, psihoterapie, Thoughts | , , | Lasă un comentariu

Atasament si confruntare


In teoria atasamentului termenul “confruntare” are urmatorul sens : “exprimarea deliberata sau spontana a experientei noastre subiective a ceea ce inseamna sa fii la capatul de receptie al comunicarii pacientului” (Wallin, p.275) – continuarea articolului http://valentinmiu.medlive.ro/

martie 25, 2015 Posted by | psihanaliza, psiholog, psihoterapie | , , | Lasă un comentariu