PSIHANALITICA

Un altfel de psihoterapie

Site nou – PSIHANALITICA


Asa cum mi-am propus de ceva timp, iata ca azi a sosit ziua sa implinesc ultimul proiect al acestui an – lansarea site-ului PSIHANALITICA – vi-l ofer inspre explorare !

LA MULTI ANI…si fie sa culegem tot ce are 2019 mai bun !!!

shutterstock_492750550

 

Reclame

decembrie 31, 2018 Posted by | Atasament, Critica sociala, Orientalisme, Psihanaliza, psiholog, psihoterapie, psihanaliza, Thoughts | Lasă un comentariu

Budism si psihoterapie


Relatia dintre budism si psihoterapie (mai specific chiar psihanaliza) este deja o tema destul de intalnita in literatura de specialitate. Fiind doua lecturi care imi acapareaza timpul in mod evident am incercat sa inteleg de unde ideea ca cele doua ar avea un teren comun sau mai simplu spus, de ce apar cele doua domenii de reflectie si practica impreuna. Daca budismul contine o complicata psihologie a starilor psihice, de la cele mai simple la cele mai complicate, poate ca de fapt, corespondentul occidental pe acest segment ar fi psihoterapia si nu filosofia sau religia, intrucat niciuna dintre cele doua nu au dezvoltat sisteme mai profunde de intelegere emotional-psihica.

Unul dintre enunturile care socheaza o minte ne-orientala este acela ca totul este o iluzie. Intelegerea mea fata de aceasta expresie este urmatoarea: totul este o iluzie pentru ca intre momentul perceptiei pure si cunoastere intervine mintea si aparatul logic de intelegere a ceea ce a fost perceput. Astfel perceptia realitatii intr-o modalitate non-conceptuala este falsificata. De retinut ca pentru budism cunoasterea non-conceptuala (ne-duala) este o cunoastere profunda, mai profunda decat gandirea obisnuita. Din acest motiv a crede ceea ce vezi se transforma intr-o iluzie pentru ca de fapt vezi ceea ce iti spune mintea ca vezi, o minte impregnata de judecati de valoare (morale, etice, politice, culturale,economice, etc).  Adica vezi ceea ce-ti spune sistemul social, politic, economic, moral ca trebuie sa vezi (oricine se fereste sa iasa din norma) iar aceasta, spun budisti, nu poate fi cunoasterea adevarata a realitatii.

Ideea aceasta insa este usor de regasit in gandirea terapeutica, cel putin cea cu specific psihanalitic. Stim cum certitudine ca sunt situatii cand interpretarile pe care noi le dam realitatii ne conduc inspre anumite emotii care nu sunt tocmai pozitive. Scolile psihanalitice subliniza mai mult sau mai putin – insa mereu acorda un loc important fantasmei. De aceea atunci cand ascultam despre trecutul pacientilor nostri noi nu ne asteptam sa primim o copie fidela despre ceea ce s-a intamplat. Cercetarile asupra memoriei ne arata ca acest lucru nici nu prea ar fi posibil; memoria este in miscare, ca intreg aparatul psihic. Stim insa ca ceea ce vom auzi este varianta persoanei din fata noastra iar aceasta varianta este singura care ne intereseaza pentru ca este, la momentul cand o auzim, cea valabila. In interiorul acesteia puteti fi siguri ca sunt si elemente la care mintea povestitorului a participat mai mult decat realitatea. Iar psihoterapia, printre altele are tocmai rolul de a epura putin mintea de aceste fantasme, de a aduce constientizarea lor pentru ca in felul acesta sa putem distinge cu mai multa usurinta ceea ce este fantasmatic de ceea ce este real. Un  nivel superior de intelegere vine din oferirea de catre terapeut a unor scenarii diferite asupra lucrurilor care s-au intamplat in trecut prin aceea ca, descoperind mai multe variante ne putem distinge pe noi insine de propria minte, minte care ar mai putea gasi o multitudine de asemenea scenarii care sunt posibile atunci cand memoria nu mai poate acoperi realitatea trecuta. Si astfel ne intoarcem la budism care spune ca “in spatele” lucrurilor pe care le gandim se afla o realitate a noastra – Realitatea Ultima – care ne arata cum suntem in profunzime.

Pentru budisti a percepe corect realitatea, fara interpretari, presupune un efort persistent, un antrenament greu si de lunga durata, adesea o viata. Psihoterapia psihanalitica necesita pentru dezvoltarea ei “completa” o durata de mai multi ani. Si am spus completa intre ghilimele pentru ca acei ani de psihoterapie aduc cu sine, printre altele, modalitati de a face fata emotiilor, modalitati pe care speram ca oamenii care au trecut printr-o psihoterapie le vor folosi pe intreg parcursul vietii lor, le vor dezvolta sau rafina sau isi vor da voie sa-si descopere altele care sa li se le potriveasca mai bine. Inceputul va fi fost facut.

ianuarie 6, 2012 Posted by | Orientalisme, Psihanaliza | , , | 4 comentarii

Asociatii la adancul insusi…


Randurile care urmeaza nu sunt decat cateva asociatii libere la primul verset din Dao de Jing scrisa de Lao Zi. Pentru inceput am sa redau acest prim verset: “Cuvantul Tao poate fi rostit insa acesta nu este Tao cel vesnic. Numele sau poate fi numit, insa acesta nu este numele vesnic. Ceea ce nu are nume este inceputul Cerului si al Pamantului; ceea ce are nume este obarsia celor zece mii de fiinte si lucruri. De aceea cel ce nu are niciodata dorinte, ii va cuprinde taina, iar cel mereu impovarat de dorinte, ii va zari hotarul numai. Aceste doua lucruri au aparut dimpreuna, insa au numiri ce se deosebesc – le voi numi laolalta adanci. Mai adanci decat adancul insusi: poarta catre noianul de taine.”

Daca Tao care poate fi rostit nu este de fapt Tao despre care se vorbeste atunci a mai vorbi despre Tao este inutil intrucat oricat ai vorbi oricum nu te-ai referi la adevaratul Tao. Lucrul acesta m-a facut sa ma intreb intotdeauna de ce mai este nevoie de cuvinte vizavi de acest subiect – Tao adica realitatea ultima – cand toti maestri subiniaza tocmai incapacitatea noastra constitutiva de a intelege. Sunt constient ca ceea ce tocmai am spus este relativ fals dar dintr-un anumit punct de vedere este adevarat si pot sustine cu argumente. Sau cu alte cuvinte, care este rostul unei discutii despre Tao din moment ce cuvantul ne induce in eroare? Trebuie sa facem efortul ca in timp ce discutam despre Tao sa tinem in minte faptul ca acest Tao despre care vorbim nu este decat un cuvant care trimite inspre o realitate fara doar si poate altfel decat ceea ce ne imaginam. Desigur, cred ca lipsa unei discutii despre subiectul nostru nu poate decat saraci existenta noastra si tocmai de aceea am incercat sa aflu rostul cuvintelor acestora.

Vesnicia unei realitati, adica asa cum spune textul vesnicia lui Tao nu poate sta intr-un cuvant. Explicatia mea este una foarte simpla si simplista: un cuvant poate fi uitat si pierdut, transformat cu sensuri noi sau modificat in asa fel incat sa nu mai exprime peste timpuri acelasi lucru si atunci nu se poate referi la o aceeasi realitate fixa, nemodificata si nemodificabila. Exista si o dificultate, mie mi se pare constitutiv umana, de a intelege la ceea ce se refera vesnicia, eternitatea, ceva ce incepe (nu stim cum si cand) si nu se mai termina. Noi nu suntem asa: ne nastem,traim si murim apoi. Exista o trecere, un dinamism al vietii noastre, de fiecare data personale, care ne impiedica sa traim azi ca mereu. De altfel esenta noastra umana ne face sa aplicam o aceeasi lege a contradictiei care ne induce adesea in eroare: daca noi suntem limitati si trecatori nu prea poate fi nimic nelimitat si vesnic. Exista acesta idée a divinitatii pe care eu o descalific din cauza existentei sperantei. Speram din tot sufletul sa existe ceva nelimitat si vesnic pentru ca ar putea fi sansa noastra sa nu murim. Aceasta este baza sperantei si nu intelegerea faptului ca ceva ar putea fi in afara duratei, adica a timpului. Problema timpului fara doar si poate este destul de complicata insa ne marcheaza existenta definitiv.

Adica nevoia noastra de a pune cuvinte pentru a lua in stapanire o realitate ne tradeaza pentru ca “ceea ce nu are nume este inceputul Cerului si Pamantului”. Si stim ca daca nu are nume nu poate fi cunoscut, adica pus in minte ca si gandire. Imediat, si nu intamplator, intra in scena dorintele, pentru ca ceea ce nu poate fi cunoscut prin gandire, poate fi cunoscut prin emotie, care este mai aproape de dorinta. Eliminand si dorinta ramane doar emotia pura careia nu trebuie sa i se adauge nimic altceva. Cred ca adesea picam prada gandirii conceptuale despre care se stie ca nu poate cuprinde aceste lucruri, asa cum spuneam mai sus. Obisnuim sa gandim epresia “cel ce nu are niciodata dorinte” in mod fals, ca si cum ar trebui sa ne dorim, pentru a intelege lucrurile mai in profunzime sa nu avem dorinte. Desigur asta e o imposibilitate. A invata sa intelegi propriile dorinte in profunzime si a te raporta diferit odata cu intelegerea, asta da suna posibil. Modul oriental perfectionist de exprimare induce adesea si cu ususinta in eroare. Este insa adevarat ca un om care si-a inteles dorintele profund se poate raporta la ele ca si cand ele nu ar exista, insa asta nu este echivalent cu faptul ca omul respectiv nu are dorinte.

Diferentierea intre cel cu dorinte si cel fara dorinte este una speciala. Mintea noastra in fata oricarei diferentieri se comporta putin ciudat in sensul in care diferentierea pare a fi una foarte clara, cu delimitari stricte. In fond cel cu dorinte vede si el ceva, hotarul, adica limita, intelege ceva din funtionalitatea acestei lumi, nu este un fel de paria. Facand efortul intelegerii propriei functionarii si nu numai , el poate ajunge la un stadiu superior, anume al celui care isi intelege dorintele si lucrul asta ii da posibilitatea unui control mai mare. El, putem presupune chiar cu usurinta, va intelege mai multe lucruri decat un altul care nu face acest efort. Dar drumul consta in raportarea mintii si trairii la dorinta. Adica noi toti care avem dorinte avem in acelasi timp si posibilitatea intelegerii lor – si psihanaliza ne spune asta – adica posibilitatea intelegerii lui Tao (si am spus in mod expres ca este vorba de o intelegere).

Faptul ca “aceste doua lucruri au aparut dimpreuna” mi se pare partea esentiala a acestui verset. Avem in fiecare clipa posibilitatea adancirii in propriile trairi prin folosirea momentului aici-si-acum iar aceasta adancire poate fi vazuta ca miraculoasa. Momentul prezent, asa cum e el, ne ofera de fiecare data posibilitatea de a merge fie pe calea celor zece mii de lucruri, cu dorintele noastre mai mult sau mai putin cunoscute, fie pe calea calmului si insight-ului adica cea a cunoasterii existentei noastre in moduri mai profunde. Insa ceea ce este esential este ca, faptul ca au aparut impreuna presupune ca a incerca sa intelegi o cale aduce cu sine o cunoastere, adesea implicita, a celeilalte. Daca aprofundam calea celor zece mii de lucruri si incercam sa-i identificam radacinile, ne regasim deodata la baza adancului insusi care isi are aceeasi radacina, “poarta catre noianul de taine”. Plecand de la ceea ce ni se intampla in viata de zi cu zi putem ajunge la o intelegere deosebita a felului nostru de a fi si la a descoperi alte dimensiuni in care putem experimente trairi “miraculoase”.

Si desigur momentul aici-si-acum inseamna mult mai mult…

august 2, 2011 Posted by | Orientalisme | Lasă un comentariu