PSIHANALITICA

Un altfel de psihoterapie

Magia spaimei si jocul de-a ura


O discutie despre ura mi se pare foarte importanta in conditiile in care traim astazi in/prin/din atat de multe perspective. Si ma refer acum, pe de o parte la numeroasele conflicte active de-a lungul si de-a latul lumii, conflicte ce sunt expresia prin excelenta a urii impotriva naturii umane. Iar pe de alta parte, am in vedere faptul ca o discutie despre ura poate se ne arunce in fata (voiam sa zic in albul ochilor) o provocare majora, si anume aceea de a ne privi propria ura, de a ne (re)descoperi privirii vulnerabilitatile ascunse din noi.

Iar aceasta provocare este cu atat mai mare cu cat (am aflat si eu la un moment dat ) maiestria diavolului este aceea de a ne face sa credem ca nu exista. Am fost speriat la gandul ca as putea uri si in acelasi timp ura mea ar putea fi atat de bine disimulata in (si de) propria mea minte, incat sa nu stiu ca urasc. Teribila perspectiva! Mai apoi am aflat si ca raul se ascunde in detalii si am capatat in felul asta un intemeiat motiv  de a fi mai atent.

Aceasta  a fost introducerea temei noastre.

Iar acum va propun o imagine, menita sa va ajute sa vedeti  cum ajunge sa se dezvolte ura in noi, cum poate acumula forta, astfel  incat, prin magnitudinea  ei, sa ne aratam oameni urati si uratori.

Magia spaimei este vizibila in mintea unui copil care, sa zicem, este martorul certurilor intre parinti. Se intampla ceva magic intr-o asemenea situatie. Sau, ca sa spunem altfel, mintea copilului este plasata intr-un alt spatiu intern, de catre o interactiune pe care nu o poate procesa cognitiv, in mod propriu-zis. Magia consta in faptul ca scena agresiva sau violenta este preluata cu totul inauntru si, intr-un fel, dispare inauntrul copilului, de unde isi va face apoi aparitia, ca un iepure din palaria magicianului. Iar palaria este mintea si viata copilului de mai tarziu, cel care va trebui sa faca ceva cu scena despre care nu stie prea multe, insa pe care o are inauntrul lui. Jocul interior intr-o situatie de genul asta este unul deosebit de complex si cu implicatii majore, nu doar pentru dezvoltarea psihica, ci si pentru caile prin care dezvoltarea stagnanta/blocata intr-o forma sau alta poate fi re-pusa in miscare, deblocata.

Si da, ne putem imagina impreuna ca intr-o astfel de situatie, cel mai probabil, prima reactie a copilului va fi furia; el poate deveni furios fata de parinti, exprimandu-si zgomotos disconfortul in care a fost asezat si semnalizand in felul acesta existenta unei surse de durere. Dar furia lui se poate extinde nu doar la a semnala, ci chiar a impiedica manifestarea  durerii, pe care o inlocuieste in exprimare. Si mai mult de-atat, la a impiedica restabilirea starii de multumire generala. Asadar, furia este, in acelasi timp, o forma de a impiedica durerea si o incercare de stabilizare si control.

Si poate ca ma veti intreba de ce sa fie o asemenea scena intre parinti un motiv de durere pentru copilul imaginat de noi. Durerea vine nu din tensiunea dintre parinti, ci din faptul ca schimburile agresive/violente dintre parinti, nefiind intelese de catre copilul care inca nu are capacitatea de a aseza un sens intern peste ce se intampla, nu poate mentaliza, (cum formuleaza  teoriile mai noi ) se simte in pericolul de a se pierde pe sine. Daca parintii sunt atat de violenti, cine il va mai putea apara pe el de propriile ganduri violente. Expus in felul acesta, copilul primeste o lovitura la adresa sentimentului identitatii de sine, pierzandu-si increderea intr-o reusita in viata.

Mai apoi, daca furia nu isi atinge scopul, iar durerea continua, ura este urmatorul nivel, fiind o constructie mai elaborata, a carei scop definit este distrugerea obiectului ce provoaca durere, acel obiect care in acelasi timp este necesar supravietuirii. Conditia necesara pentru transformarea furiei in ura este atasamentul intens fata de parintii care frustreaza masiv. Faptul de a incerca distrugerea mamei care frustreaza este expresia dorintei magice ca mama care satisface sa apara in locul ei.

Dupa cum vedeti, magia ne insoteste pe parcursul intregii vieti!

Mama care frustreaza este mama care nu reuseste sa se conecteze la frustrarea copilului, lasandu-l prada tensiunii. Astfel, copilul traieste aceasta lipsa de conectivitate ca pe ceva foarte personal, respectiv ca pe o pierdere a stimei de sine, a propriei valori . Faptul de a nu fi responsiva la furia copilului, ii genereaza aceastuia un sentiment de rusine-umilinta deosebit de puternic si, credeti-ma, din umilita se nasc cele mai tari carapace din lume.

Acestei  intamplari din viata concreta a copilului i se pot adauga constructiile propriei minti. Nu cred ca mira pe cineva faptul ca, in acesta situatie, copilul crede ca mama lui nu il iubeste. Aflati ca el mai crede si ca parintii lui doresc sa-l faca sa sufere. In conditiile acestea, furia se transforma in ura, in incercarea de a-si impiedica parintii sa produca o asemenea suferinta, incercare ce este echivalenta cu dorinta de a  distruge raul, pentru a elibera binele.

Da, lupta ancestrala!

In felul acesta copilul intra intr-un conflict foarte dificil de negociat chiar si pentru viitorul adult dar, as zice, mai degraba imposibil de negociat pentru copil. El se vede in situatia in care persoanele pe care le iubeste, pe care si le doreste aproape, in bratele carora doreste sa stea, aceste persoane il ranesc. Prin asta, dorintele de apropiere nu dispar, ci doar contrariaza si confuzeaza.

Iata un moment important pentru ca mintea sa-si consolideze magia ascunderii, uitarii, „taierii” bucatilor din noi.

Cred ca in acest moment va pot vorbi despre un alt fenomen destul de complicat de exprimat, as zice. Ma refer la un mod de interactiune intre noi, oamenii, adica un  mod folosit de toata lumea, si care este mai degraba primitiv, adica utilizat atunci cand, de exemplu, nu avem inca limbajul verbal la dispozitie pentru a interactiona.

Astfel, unul dintre felurile cele mai profunde prin care interactionam intre noi si care poate fi vazut ca un impediment in a ne re-cunoste unul pe celalalt, se refera la un efort de desprindere a unor portiuni, experiente, trairi din propria minte si atribuirea acestora unei alte persoane. De exemplu, daca resimtim un impuls lacom care ne poate pune intr-o dificultate, am putea sa ii atribuim impulsul nostru  persoanei care detine obiectul lacomiei noastre si sa ne raportam la ea ca si cum ar fi lacoma. Este una dintre modalitatile de eliberare tranzitorie de tensiuni care nu pot fi tinute inauntru, mai mult de-atat, despre care putem gandi ca ne fac rau prin prezenta lor. Daca eu nu pot sa tin o experienta inauntru pentru ca ar genera conflicte ce ma perturba, atunci pot incerca sa “imprumut” experienta mea unui Altul, cu speranta secreta ca acel Altul o poate tine inauntrul lui si nu se va grabi sa-mi spuna : Ah, asta nu e a mea si trebuie s-o iei inapoi !

In imaginea propusa la inceputul discutiei noastre, am vazut cum  starea de tensiune si pericol, neputand sa fie tinuta de copil, va fi expulzata in afara de catre acesta. Astfel, chiar daca parintii nu sunt intr-un conflict violent, copilul poate arunca vraja urii peste imaginile lor din mintea lui, transformandu-i in monstrii distructivi. Desigur, el face lucrul acesta nu din rautate sau constient fiind, ci doar pentru a se scapa de tensiune.

Stiu, suna cam dramatic si poate exagerat, dar totusi experienta clinica ne arata ca radacinile raului sunt adanci tocmai prin intermediul unor astfel de procese interne.

In felul acesta, imaginea Celuilalt din mintea mea se schimba, tocmai pentru ca e la dispozitia mea. Eu ma pot scapa de ceea ce nu imi place in felul acesta. Bineinteles ca o astfel de actiune are consecintele ei, caci daca Celalalt preia ceea ce nu pot tolera eu, implicit Celalalt devine cineva pe care nu il pot tolera pentru ca are experiente periculoase pentru mine. In ce sens periculoase? In sensul in care daca as accepta experientele „pre-date” Celuilalt, atunci mi-ar fi dificil sa ma recunosc, as putea sa imi pierd echilibrul interior in fata partii necunoscute din mine. Si aici necunoscute poate insemna nu doar neplacute, ci si contrariante, confuzante, dar si violente la adresa a cine ma stiu eu. Avantajul este ca ma pot apara mai bine de un Celalalt , despre care cred ca este periculos, decat de o parte pe care o port in si cu mine. Atacul extern pare mai usor de barat decat cel intern si astfel il pot construi pe Celalalt ca fiind “raul” necesar echilibrului meu intern si momentan.

“Nostim” este ca partea “pre-data” nu-si gaseste locul definitiv in imaginea Celuilalt. Incercarea mintii de a lipi intre ele bucati disparate nu reuseste intotdeauna. Acele parti isi cer totusi dreptul, locul in mintea din care au plecat. Ele se pot reintoarce cu violenta, fortand limitele propriei minti si fiind, in esenta, violente la adresa “mine-lui” asa cum il/ma stiu.

Astfel se petrece interactiunea in zonele primitive ale functionarii umane – un schimb permanent si profund de constituire si construire a continuturilor mintii, schimb neclar ale carui limite nu sunt bine definite. Ce vine din mine si ce vine din Celalalt nu este bine separat, asa cum spuneam, iar mintea nu are intotdeauna forta de a face asemenea clarificari. Daca in mine exista o stare “grea” voi incerca prin forta mintii mele sa ii fac fata, altfel spus, sa pot trai cu ea in minte, vazandu-mi de viata de zi cu zi, netulburat. Daca acest lucru nu se intampla, atunci ma voi ajuta de un Celalalt ,pentru a-i face fata. Sigur, sunt mai multe modalitati prin care pot face asta. Am vorbit aici despre un continut/obiect al  “pre-darii” care se intoarce  in mintea din care a plecat si o pune in pericol inca odata, fortandu-o sa il “pre-dea” inca odata.

Ei, si daca vi s-a parut ca lucrurile sunt simple pana in momentul de fata, haideti sa le mai complicam putin!

Conflictul de care va spuneam mai devreme, respectiv ciocnirea dintre nevoia de a fi linistit de parinti si nevoia de a evita colapsul intern generat de tensiuni uriase si necontrolabile, este alimentata din interiorul copilului printr-un joc specific al lacomiei si invidiei.

Da, stiu, sunt cuvinte puternice si cu darul de a ne speria. Asteptati sa construiesc tabloul pentru ca, odata cu perspectiva mai larga, intelegerea se lamureste.

Pentru ca inca nu are forta de a se calma singur, copilul are nevoie de parinti. In lipsa acestui ajutor, asa cum spuneam, el este lasat singur in fata unor tensiuni care sunt resimtite ca amenintatorare la adresa supravietuirii. O alta modalitate de a vorbi acesta idee ar fi de a spune ca parintii au ceva bun in ei si daca ofera copilului acel bun, el se va linisti. Bunul acesta e continut in  atingerile-mangaieri, tonalitati vocale calde, mimici blande, etc., toate bazate pe curajul de a face fata tensiunilor inerente vietii. Ei bine, copilul  doreste bunul acesta, stie ca are nevoie de el din felul cum se simte cand il primeste. Si cu cat lipseste mai tare, cu atat il doreste mai mult. Si cu cat il doreste mai mult, cu atat se simte mai vulnerabil in dorinta lui si cu cat se simte mai vulnerabil in dorinta lui cu atat isi doreste sa nu aiba nevoie de bunul care il face dependent de exteriorul care nu este in controlul lui. Si cu cat isi doreste mai mult sa nu aiba nevoie de exteriorul bun, dar vazandu-l, isi doreste ca acel exterior sa nu fie bun pentru a nu mai fi nevoit sa-l doreasca. Dar exteriorul se poate “incapatana” sa-si mentina bunatatea si atunci pentru ca nu renunta de buna voie, bunul poate fi atacat si in locul dorintei de bun, apare o dorinta de a distruge bunul pentru a nu mai fi nevoit sa isi vada propria vulnerabilitate – nevoia de celalalt. Un Celalalt nesigur!

Atunci cand rana creata de lipsa persoanelor care sa linisteasca si satisfaca este adanca, putem vedea incercarea iluzorie de a umple golul interior prin lacomia patologica sau, dimpotriva, egalizarea acelui gol prin invidia patologica. Lacomul recunoaste binele in Celalalt  si-l doreste in sine, unde stie ca are un gol ce necesita umplere. Dar pentru ca nu stie ca golul nu poate fi umplut in felul acesta, prin jefuire, el esueaza mereu golind si distrugand, iar apoi, se vede expus temerilor uriase de a fi jefuit, golit, distrus (prin schimburile mentale asa cum vi le-am vorbit). Pe de alta parte, invidia este felul in care copilul crede ca elimina raul dinauntru prin distrugerea celuilalt care e perceput, iluzoriu sau nu, ca fiind generatorul starii de rau.

Cu alte cuvinte, lacomia acumuleaza, invidia detesta, fara ca ele sa atinga vreodata echilibrul linistirii.

Revenind la imaginea propusa initial, a copilului martor al certurilor dintre parinti, magia spaimei generata de o situatie neinteleasa si traita uneori cu violenta interna, face ca fragila fiinta umana la inceputurile ei sa se trezeasca in plin vis al urii. Nu voi intra in alte detalii pentru moment , dar veti avea o imagine si mai impactanta daca puteti muta intreaga imagine in interiorul mintii si al corpului copilului. Caci atunci cand preia bunul din exterior, simtindu-se protejat si multumit, copilul, in mod automat il poate ataca inauntrul mintii lui, acolo unde se afla in urma introiectarii. Si astfel este presat sa scoata afara si bunul si raul. Si apoi sa le ia inapoi.

Si prin astfel de procese se contruieste mintea!

Acolo are nevoie de personajele pozitive din povestea noastra – generozitatea, compasiunea, gratitudinea, dragostea – pentru ca tesatura sa fie completa, plina, si viata sa isi aiba rostul ei. Jocul cu ura este jocul personajelor periculoase asa cum vi le-am expus, pe aceeasi scena cu personajele bune, asiguratoare sau altfel spus, putem accepta in bucuria jocului, asa cum fac copiii, si bilele albe si bilele negre. Pentru ca asa cum va spuneam la inceput, ura tinde sa se ascunda de mintile noastre, sa isi construiasca propria ei scena pe care sa nu accepte si alte personaje ce coloreaza in tonuri vitale mersul nostru.

Anunțuri

Noiembrie 15, 2017 Posted by | psiholog, psihoterapie, psihanaliza | Lasă un comentariu

Legaturi relationale


Psihoterapia este un demers in care clientul ii vorbeste psihoterapeutului, verbal sau nonverbal, despre dificultatile, inhibitiile, conflictele pe care le are iar psihoterapeutul incearca prin pregatirea, experienta, subiectivitatea lui sa “prinda” sensul, intelesul, cheia de “desfacere” a situatiei problematice. Acest demers presupune o suma foarte mare de informatii, mai ales in conditiile in care psihoterapia psihanalitica este una de mai lunga durata. Continuarea pe medlife-logo

Noiembrie 11, 2017 Posted by | Atasament, psiholog, psihoterapie, psihanaliza | Lasă un comentariu

Ochii de parinte


Adesea, în psihoterapie, ne întâlnim cu o situație interesantă – adulți independenți din multe și importante puncte de vedere, descoperă într-o zi că educația primită de la părinții lor i-a marcat în mod semnificativ și că nu le vine deloc ușor să negocieze cu “bagajul” pe care l-au primit în primii ani de viață. Și asta nu presupune neapărat ca acel “bagaj” este unul negativ, însă felul în care se petrece viața presupune o ajustare relativ continuă la realități interne și externe în perpetuă schimbare. Iar în rândurile următoare aș dori să vorbesc puțin despre modalitatea prin care educația își dezvoltă forța și limitarea asupra destinului copilului și…continuarea pe color mind - logo-01

Octombrie 16, 2017 Posted by | psiholog, psihoterapie, psihanaliza, Thoughts | Lasă un comentariu

Prin cercul suferintei…


“…the door is shut/ But so is your mind.” (Imany)

Dupa ploaie vine vremea buna, se zice. Bine, cred ca asta da cumva seama de felul in care ne raportam la viata in general, mai ales ca mai niciodata nu auzim ca dupa vremea buna va veni ploaia, ca si cum ploaia e ceva ce ne cam incurca planurile de viata si nu vrem sa stim neaparat ceea ce se dovedeste a fi evident in cele din urma. Am ramas intotdeauna reflexiv in privinta acestui fapt: cum se face ca in educatia noastra nu intra antrenamentul pentru viata adevarata, acea viata in care binele si raul se impletesc zi de zi!? Acea viata in care Dumnezeu si diavolul exista si, intr-o forma sau alta, ne influenteaza cursul vietii noastre, uneori chiar ne fixeaza destine? Si imi aduc aminte cum imi spunea cineva demult ca nu crede in Dumnezeu insa i se pare evident ca diavolul exista, caci atata rautate si agresivitate in viata de zi cu zi cu greu se poate explica altfel!

Mai tarziu am inteles ca suntem atat de tributari limbajului pe care il folosim fara sa ii stim functionarile. Am inteles ca in limbajul nostru importante sunt clasificarile, diferentierile si nu polaritatile, ca este mult mai usor sa explicam iar creierul nostru sa para ca intelege, ca albul si negrul sunt doua culori absolut diferite si eventual nu au nimic de-a face una  cu celalalta, ca si cum ar fi posibil sa stii si sa recunosti albul sau negrul in sine, ca si cum ar fi posibil sa te simti pur si simplu bine in sine, iar raul sa nu fie pe planeta binelui deloc.

In modul in care folosim limbajul nostru pare mai usor sa despartim decat sa punem impreuna!

Si de indata ce ai spune ca albul se trage din negru, ca nu sunt atat de diferite – adica am spune impreuna cu un psihanalist renumit ca placerea nu este chiar atat de diferita de durere – dintr-o data am simti ca mintea noastra incepe sa se intinda, sa se chinuie sa priceapa ce-a vrut autorul sa spuna. Am simti ca parca e mai confortabila pozitia in care stim cu precizie ca albul e alb si negrul e negru si poate chiar am vrea sa le mentinem asa – cum ar spune o psihanalista celebra, sa le clivam – adica sa le stim atat de separate incat locul unde se unesc ele sa nu existe. Asta ca si cum daca sunt atat de diferite nu pot face parte din acelasi tablou!

Sau am putea sa schimbam putin limbajul si, odata cu el, perspectiva si sa ne gandim ca albul si negrul sunt culori, in fond, si deci ca ele apar intotdeauna pe un fond, albul pe fond negru si negrul pe fondul alb, si ca doar asa, impreuna luate, au un sens si pot fi descrise si bine intelese. Mai precis ca daca totul ar fi alb sau totul ar fi negru, nu am mai sti si nici nu am mai avea nevoie poate sa stim ce culoare este cea in care traim. Am putea sa spunem si ca, uneori, albul si negrul se amesteca intr-un colt de pagina si acolo amestecul are o alta culoare, gri-ul, care la randul ei se poate prezenta in tot felul de nuante pe care nu am putea sa le diferentiem in sine, ci tot prin raportare la alb si negru. Si ca atunci cand lumina pica intr-un fel diferit pe pagina, ceea ce parea alb se preschimba si ne duce cu gandul la o alta culoare pe care apoi, imaginand-o, o putem crea in concret. Si ca ceea ce apare in mintea noastra poate fi acelasi lucru cu ceea ce am creat in concret, doar ca sunt inregistrate in feluri si forme diferite dar asta nu rupe conexiunea lor, nu le face sa existe in sine desi pare, ci pur si simplu largeste felul existentei.

Si am spus toate acestea pentru a atrage atentia asupra faptului ca modul in care formulam in mintile noastre acest fel al existentei nu este diferit, separat complet, clivat sau disociat de felul in care existenta noastra se pe-trece. Ca felul in care ne formulam in minte cum va arata ziua de azi are legatura cu felul in care ziua de azi va arata pentru noi. Voi incerca sa arat in randurile urmatoare in ce fel cred ca acest lucru este functional dincolo de exprimarile simpliste, provocatoare dar si foarte probabil iluzorii cum ca daca iti doresti suficient de mult un lucru el se va implini, enuntata doar asa aceasta exprimare avand iz de omnipotenta a gandirii.

Schimband putin registrul discutiei, ma gandesc la felul atat de diferit in care reactioneaza oamenii in fata acelorasi evenimente, ca in momente dificile unii se descurca mai usor decat ceilalti, ca din oboseala unii isi revin mai repede decat ceilalti si ca ne putem imagina cu usurinta explicatia prin care spunem ca pur si simplu suntem diferiti si asta da seama de ceea ce se petrece si ca tocmai prin aceasta varietate viata ni se arata minunata. Nimic mai adevarat! Insa in acelasi timp parca as cauta putin mai adanc in modurile acestea de existenta…

As putea aduce in discutie un termen despre care se vorbeste in ultimii ani pe o scara mai larga, si anume rezilienta, capacitatea de a trece peste –  legatura latineasca a termenului, adica faptul de a-si reveni mai rapid dintr-o incercare oarecare, fizica sau mentala (imediat ce am terminat de scris randul anterior am remarcat cum am scris, apropo de felul in care propriul meu limbaj imi ghideaza felul perceptiei si nu doar – “fizica sau mentala” – si am vrut sa corectez scriind – fizica si/sau mentala).

Asadar, unii trec mai usor peste incercari decat altii pentru ca unii au un mind-set care le permite sa faca acest lucru cu mai multa usurinta, uneori chiar cu mai putin efort. Dar in ce ar putea consta o asemenea setare a mintii? Cum am putea aborda incercarile pe care viata de zi cu zi ni le scoate in calea noastra, astfel incat sa fim mai adaptati dar in cele din urma si mai linistiti?

Si am cercetat in mai multe locuri aceste intrebari si am strans cateva idei care ar putea sa elucideze ceva din dinamicile implicate. In mod evident, felul in care oamenii trec peste incercarile vietii lor are legatura cu felul in care se percep pe ei insisi si percep si incercarile. Desigur, realizez cat de mare generalizare am facut acum, dar cred ca tocmai pentru ca este o generalizare atat de mare ne scapa din vedere cum se petrece acest fapt, de fapt. Asta si incercam sa subliniez mai sus, si anume ca modul in care gandurile se insira in mintea noastra are legatura cu felul in care facem fata realitatii interne si externe. Mai precis, si incercand sa prefigurez ceea ce urmeaza, modul in care punem accentul pe gandurile care apar inauntrul nostru, in minte, creeaza acolo o anume atmosfera care are o influenta evidenta asupra felului in care lucrurile se vor petrece pentru noi in cel mai concret mod cu putinta, in prezent, dar si in viitor. Dar sa o luam intr-o ordine…

Din primul moment in care mi-au picat sub ochii cateva randuri ale felului buddhist de a intelege lumea, am fost fascinat de stilul de scriere. Asta se intampla acum ceva timp, sa tot fi trecut vreo 20 de ani, dar si azi imi place sa citesc texte din care de multe ori poate ca inteleg ceva, insa nu pot da o forma in cuvintele pe care le am la dispozitie. Pur si simplu sunt fascinat de felul in care la un moment dat oamenii au gasit ca e potrivit sa se exprime. Luati urmatorul dialog dintre Buddha si unul dintre discipoli sai, Subhuti ,pe care il gasiti complet in Prajnaparamita Sutra:

“Tanarul calugar Subhuti grai catre Cuceritor, plin de cuviinta dupa cum urmeaza:

O, Cuceritorule, cum se numeste invatatura aceasta aparte? Cum se cuvine sa o socotim noi?

Iar cuceritorul ii raspunse, zicand:

O, Subhuti, aceasta este invatatura care vorbeste despre “intelepciunea desavarsita” si asa ar trebui sa o socotiti si voi.

De ce este asa? Pentru ca, o, Subhuti, intelepciunea desavarsita despre care vorbeste Cel Ce a Atins Desavarsirea este totuna cu intelepciunea desavarsita care nu ar putea exista nicicand.

Si tocmai de aceea putem sa ii zicem “intelepciune desavarsita”.”

Ei bine, un asemenea schimb de idei, intre personaje care se vor atat de speciale, m-a intrigat dintotdeauna, dupa cum spuneam si din cauza neintelegerii mele a trebuit sa imi spun de multe ori ca pur si simplu sunt niste aiureli insirate asa pe o pagina chiar daca in acelasi timp imi ramaneau in minte si ma tot chinuiam sa le dezleg. Mi-am zis ca daca, totusi, Buddha e cel care a vorbit asa, poate nu a fost chiar asa nasol, o fi vrut el sa spuna ceva cu amestecul asta de idei cumva indescrifrabil. In timp, intelegerile au prins un oarecare contur, dar nu am sa fac aici istoria lor, ci am sa trec aproape direct la roade.

Impresia pe care textele traditionale chinezesti mi-au lasat-o inca de la incept a fost aceea ca trebuie sa-mi rasucesc gandurile in cap pentru a le putea intelege si ca acesta rasturnare, rasucire, vine nu doar din exprimarile metaforic-alambicate specifice lor,ci si din faptul ca limbajul vorbit de mine, de la nastere, este total diferit constituit de limbajul in care textele cu pricina au fost scrise. Acest “chin” de intelegere a unei alte “limbi”, a unui alt fel de a combina cuvintele, a avut un efect paradoxal asupra mea si anume m-a invatat ca vorbele pot fi puse si altfel in propozitie, nu doar asa cum se obisnuieste pe la noi. Si asa m-am jucat mereu cu noi si vechi cuvinte ajungand…psihoterapeut!

Insa, dincolo de realitatea subiectiva, mi-am dat seama ca aceste intelegeri ofera posibilitatea de a exprima una si aceeasi realitate in feluri atat de diferite. In momentul in care am realizat ca modul in care imi exprim gandurile tine foarte mult de vocabularul pe care il folosesc, ca una este sa fac o descriere mentala a situatiei prin care trec intr-un limbaj psihanalitic, alta este sa folosesc termeni filosofici si alta e sa folosesc termeni religiosi. Si, ca tabloul sa fie si mai complet, alta e sa asez o imagine peste intelegerea situatiei si alta este sa ma concentrez pe cantecul pe care situatia mi-l poate sugera, facand apel astfel la alt simt.

Ca sa fac si mai pe inteles aceasta idee voi da un exemplu. Daca aud un text de genul – “Copilasul se uita toata ziua la lucruri fara sa traga cu coada ochiului sau sa se holbeze la ele, caci privirea lui nu ramane fixata pe nici un lucru anume. El merge fara sa stie unde merge si se opreste fara sa stie ce face. El se contopeste cu lucrurile care-l inconjoara si merge laolalta cu ele” – il pot intelege in diferite feluri si fiecare fel de intelegere poate conduce catre o atmosfera interna specifica si in continuare, reactia mea verbala va fi impreganata de intelegerea mea si mai apoi chiar eventuala mea actionare.

Astfel daca folosesc intelegerea psihanalitica ma pot gandi la stadiile de ne-dezvoltare ale copilului, la modul in care experientele timpurii ne afecteaza de-a lungul intregii vietii, la modul simbiotic in care traieste copilul, la efortul iesirii din simbioza si/sau la cautarea ferenczian-thallasica ce ne marcheaza vietile.

Sau pot sa imi imaginez ca textul vorbeste despre un mod de vietuire Daoist, atent la felul in care viata isi manifesta legitatile si, prin meditatia care linisteste mintea, sa permit vietii mele sa fie ceea ce este si sa stiu asta.

Sau as putea sa imi spun ca de fapt sa nu stii unde te duci, eventual nici de unde ai plecat, e chiar enervant si aduce multa confuzie in vietile noastre. Ca desi inocenta infantila este atragatoare, totusi in viata de zi cu zi ai nevoie sa mai si tragi cu ochiul cateodata si sa  folosesti tot ce ai la dispozitie ca sa iti atingi scopurile, chiar daca asta inseamna sa faci apel la atribute ale maturitatii, cum ar fi siretenia si disimularea. In fond oamenii sunt cum sunt si trebuie sa o scoatem la capat cumva.

Ori pot folosi imaginea unui copil – poate chiar a copilariei – mergand pur si simplu, de-a lungul unui lan de grau in parga, ce se misca ondulatoriu sub mangaierea vantului, imagine care mi se pare satisfacator de bogata incat sa nici nu fie neaparata nevoie sa o conectez manifest-verbal cu textul, cumva intelegandu-i instantaneu mesajul emotional continut.

Sau as putea sa ii adaug, din profundele asociatii preconstiente, mirosul de iarba proaspat rupta in care ma tavaleam odata, si iarasi nu mai am nevoie de nici un fel de explicatii si cuvinte, parca intelegand foarte bine la ce se refera textul.

Sa imi pun intrebarea care din acestea e mai corecta prin raportare la celelalte mi s-ar parea o eroare. Pur si simplu este vorba despre modurile in care inteleg si traiesc textul care mi s-a prezentat in fata ochilor, despre modurile existentei acestui text in viata mea. Si nici unul dintre ele nu as putea spune ca este mai valoros decat celalalt sau mai adevarat, ci doar ca serveste anumitor situatii sau ca genereaza si ma situeaza intr-un anumit context intern, context pe care il creez prin propiile mele ganduri si trairi.

Strangand intr-o formula mai coerenta toate aceste observatii am putea spune ca ceea ce se prezinta in fata simturilor noastre poate fi perceput, inteles si explicat in diferite forme. Dar asta nu inseamna neaparat ca ceea ce vad in fata ochilor are diferite forme ci ca printr-un proces intern al meu, acord anumite forme, verbale sau nu, obiectelor perceptiei. Cu alte cuvinte, interpretarile pe care le dau realitatilor sunt alegerea mea.

Dar daca lucrurile stau asa, si este destul de evident ca asa stau, cum sunt de fapt realitatile despre care ne facem tot felul de pareri, pe care le percepem atat de diferit incat la un moment putem reactiona pe buna dreptate astfel – tu te uiti la ce mai uit si eu sau la altceva pentru ca ceea ce descrii arata total diferit de ceea ce vad eu!?

Asa cum spuneam, traim realitatile acestea zilnic. Adesea este nevoie sa ne asiguram si sa intrebam de mai multe ori, sa ascultam cu atentie pana cand invatam ce semnificatie au cuvintele, aceleasi cuvinte pe care le folosim cu totii, pentru o persoana anume. Nu ca ele ar avea semnificatii total diferite, desi uneori chiar acesta e cazul, ci doar ca nuantele de subiectivitate pe care le atasam cuvintelor asa cum le pronuntam fiecare dintre noi sunt unice. Iar asta face ca lucrurile pe care le privim sa fie unice si mai departe, vietile pe care le traim sa fie unice. Astfel, sa cunosti un om intotdeauna este o expeditie intr-un teritoriu pe care nu-l cunosti, un teritoriu pe care poate la fel de bine sa crezi ca il cunosti, fiind comun dar si strain in acealsi timp.

Altfel spus, obiectele perceptiei noastre sunt supuse interpretarilor noastre pentru ca nu au continut propriu, sunt goale de continut. Am fi tentati sa credem ca asta e o exagerare insa sunt anumite elemente care ne arata realitatea in acest fel. Iar acest tip de vid al obiectelor sau situatiilor cu care ne intalnim, ne permite sa le “umplem” cu ceea ce avem inauntru, respectiv cu modul in care obisnuim sa asezam in cuvinte ceea ce percepem.

De fapt, ca terapeuti folosim, tot implicit, aceste idei din plin – ma refer aici la faptul ca stim ca modul in care percep pacientii nostri realitatile lor sunt colorate de propriile interioare adesea mai mult decat suntem constienti. Asta nu presupune ca negam importanta mediului extern ci ca ne uitam la unitatea dintre cele doua realitati, considerand ca adesea realitatea externa este un ecran pe care realitatea interna isi desfasoara scenariile. Si desigur, stim ca sunt structuri de caracter care fac lucrul acesta mai mult si altele care fac mai putin. Si mai mult de-atat, ca terapeuti folosim vidul din spatele perceptiilor ca si “loc” de unde observam imbinarile factorilor experientei astfel incat sa le putem vorbi in moduri noi, care moduri prin tocmai noutatea lor creaza spatiul intern necesar dezvoltarii unor noi perceptii asupra realitatii interne si a celei externe. Si astfel uneori ajungem sa spunem ca toate lucrurile se intampla deodata si ca doar perceptia fragmentara a lor si modul in care le putem vorbi, ne fac sa credem ca sunt o insiruire evenimentiala.

Ei bine, daca am aflat acest lucru, pare ceva foarte important, un fel de cheie care ne-ar permite sa ne putem regla realitatile astfel incat starea noastra de bine, cel putin, sa (ne) fie asigurata. E suficient sa devii o persoana care gandeste pozitiv, o persoana optimista si asta iti va asigura o perceptie frumoasa asupra lucrurilor, nimic nu te va mai atinge iar viata ti se va imbunatati simtitor. Si daca as fi fost primul care vorbeste despre lucrurile astea poate ca as mai fi convins pe cineva dar nu este chiar asa! Si daca nu e chiar asa atunci trebuie sa ofer un raspuns la intrebarea inevitabila, dar cum e?

Si raspunsul la aceasta intrebare poate fi un raspuns combinat din mai multe sfere de cunoastere. Si poate ca asta e o modalitate de a tria informatiile care ne sunt disponibile din multe perspective – ele se unesc intr-un centru si, desi folosesc limbaje diferite, totusi spun acelasi lucru. Sau spun unele lucruri care sunt comune.

Daca obiectele perceptiei, fie ele lucruri sau fiinte, sunt goale de continut adica pot primi interpretarile pe care le avem inauntru nostru, atunci inauntrul nostru ar trebui sa privim. Si, facand lucrul acesta, vedem ca modul in care privim in afara, dar si inauntru, este impregant de siruri de ganduri pe care ne este greu sau poate chiar imposibil sa le oprim. Ele au primit uneori denumirea de tipare mentale, adica niste structuri de ganduri, niste modele de a ordona ideile care ne duc adesea la aceeasi concluzie, si care ne ofera posibilitatea sa ne dam seama ca privim aceleasi lucruri sau lucruri diferite, mereu in acelasi fel. Ele ne dau posibilitatea sa ne gandim ca o persoana este optimista sau pesimista, ca este comica, rece, aroganta sau relaxata. Adica ne fixeaza anumite imagini stabile, ne ajuta sa ne identificam cumva dupa anumite repere recognoscibile in timp. Sa ne identificam intre noi dar si propriile feluri de a fi.

Ei bine, aceasta este partea, hai sa-i zicem pozitiva a acestor constructii pe care le putem numi si modele interne de lucru. Celalalt versant se refera la faptul ca aceste sirusi de ganduri – care genereaza perceptii, amintiri, actiuni specifice – au un caracter automat si din acest motiv putem resimti ca ele ni se impun. A avea un caracter automat nu inseamna nimic altceva decat ca ele nu trec prin gandirea noastra reflexiva si nu ne simtim atat de mult autorii lor, ci mai degraba, ne trezim in mijlocul actiunii gandind si facand lucruri pentru care mai apoi putem construi explicatii care sa ne anuleze impresia ca nu suntem in controlul propriilor ganduri.

Cu alte cuvinte, nu numai ca nu exista un sens anterior pe care lucrurile si actiunile il au din start, asa cum am vazut mai sus, ci acestea isi primesc intelesul prin intermediul cuvintelor si gandurilor pe care le folosim dinauntrul nostru, noi suntem cei care hotaram, in cele din urma, prin continuturile noastre mentale, cum vor fi lucrurile. Acesta este si motivul pentru care a fost afisat mesajul “Cunoaste-te pe tine insuti” in cele mai diverse formulari, pe toate frontispiciile. Pentru ca are o logica sa te cunosti pe tine! Iar logica este tocmai asta – viata ta iti va arata si ti se va desfasura in concordanta cu felul in care interiorul tau va gestiona propriile ganduri si exteriorul de necontrolat. Iar toate acestea sunt ceea ce unii, poate aceiasi, numesc potentialul ascuns al lucrurilor.

Aceasta este motivul pentru care nu poti pur si simplu sa gandesti pozitiv sau sa-ti mentii o atitudine pozitiva de-a lungul zilei. Pentru ca in propria minte sunt programe mental-emotionale care se vor declansa automat atunci cand vor intalni conditiile interne si externe potrivite. Nu tine de ceea ce iti doresti sau de ceea ce ti-ai propus – pur si simplu ceea ce se afla in interiorul tau, mai adanc uneori decat propria ta constiinta, preia conducerea si te aseaza in fata unori situatii cu care va trebui apoi sa te descurci. Cred ca este valabil atat pentru situatiile de esec cat si pentru situatiile de reusita – ambele se dezvolta datorita unui program intern care isi urmeaza cursul.

Felul in care negociem insa propria libertate de/din tiparele noastre mentale insa este o alta poveste. Pana acum am facut o descriere relativ lina a ceea ce cred ca este observabil destul de usor de catre majoritatea dintre noi. Indiferent cat ne-ar placea si ne-am stradui sa ne simtim in controlul vietii noastre, stim ca atata timp cat nu vom accepta inversul, acest lucru paradoxal nu se va intampla. E ca in bancul cu psihanalistul care nu te vindeca, insa te face sa te simti mai confortabil cu ceea ce e. Daca asta e de fapt vindecarea sau doar o impacare cu propriile neputinte insa este alta discutie – in cazul in care cele doua nu se suprapun, de fapt.

Pentru a putea avea o introducere in negocierea cu modelele noastre interne de lucru as putea adauga cateva informatii. De exemplu, despre felul in care modelele acestea se fixeaza in mintea noastra. Totusi, va atrag atentia ca aceste lucruri nu sunt unicele care pot fi spuse despre subiectul in discutie si nici pe de parte nu sunt complete. Intr-adevar, se doresc o aranjare ordonata de ganduri care sa va ajute in a porni pe calea cunoasterii de sine. Odata porniti va veti gasi propriile ganduri si propriile explicatii, mult mai importante si mai aproape de voi decat orice as spune aici.

Asadar, o modalitate de a concepe fixarea modelelor interne se refera la propriile actiuni, vorbe, ganduri. In orice disciplina, mai ales in cele spirituale, ni se atrage puternic atentia ca si gandurile, nu numai ceea ce spunem si facem, sunt generatoare de realitati. Iar asta pare foarte dificil de acceptat.

Cred ca este de necrezut ca ceea ce gandesc s-ar putea transpune intr-o realitate concreta pentru ca asta ar insemna ca sunt responsabil pentru mult prea multe lucruri si nu sunt pregatit pentru asa ceva, iar pe de alta parte iti pot spune ca gandesc mult mai multe lucruri care nu se vor transforma niciodata in realitate, si e evident acest aspect. Deci nu pot crede ca ceea ce gandesc se transforma in realitate si astfel, a incerca sa supraveghez fluxul continuu de ganduri e o chestie tare obositoare si in cele din urma, dupa cum se vede, inutila.

Desigur, ambele motivatii sunt inutile! Prima, cea care se refera la responsabilitate si putere, nu este ceva pe care sa il alegem. Faptul ca refuzam puterea si responsabilitatea in propria viata nu inseamna ca ele apartin altuia, chiar daca sunt atat de multi doritori sa preia haturile care nu le apartin. Noi putem crede din toata inima ca lucrurile stau asa insa devitalizarea propriei vietii este usor observabila in asemenea situatii si din oamenii frumosi care suntem ne transformam in carcase cu continut chinuit. Si se vede asa in cele doua registre pe care Freud, si nu numai el, le considera pilonii unei vietii implinite si anume satisfactia obtinuta in munca si iubire.

Al doilea argument, anume ca gandim multe lucruri a caror urmare nu este imediat evidenta in vietile noastre, este iarasi un mod interesant de a ne induce in eroare. Pe de o parte pentru ca cel care spune asta, de obicei nu a depus acel efort de atentie asupra propriilor ganduri o perioada prea lunga de timp. Faptul ca uneori propriile ganduri devin realitati dupa zeci de ani de gestatie mentala nu mai e o surpriza pentru nimeni, de cand psihanaliza a aratat nu numai cum se conserva dinamic schemele mentale, ci si ca exista un teritoriu atemporal inauntrul nostru – inconstientul. Iar pe de alta parte, faptul ca nu toate gandurile se vor aglutina intr-un tipar mental nu infirma existenta tiparelor mentale si necesitatea faptul de a fi atenti la o atare posibiltate.

Un indiciu al faptului ca propriile ganduri s-au adunat sau se aduna intr-un tipar mental ar fi acela ca, din cand in cand, ne gandim intr-un anume fel la ceilalti sau la o anume persoana. De exemplu, ne putem gandi de-a lungul mai multor ani, in mod repetat, ca ceilalti incearca sa ne pacaleasca. Faptul ca ne gandim in felul acesta creaza inauntrul nostru cadrul si atmosfera ca acest lucru sa se intample, mai precis, e ca si cum am elibera terenul mental pentru o asemenea “intamplare”. Faptul ca uneori oamenii ne pacalesc este o realitate, insa ce loc ocupa acest fapt in mintea noastra este de asemenea important. In momentul in care gandurile despre a fi pacalit sunt adunate laolalta de teama de a fi pacalit, in momentul in care energia limitata pe care o avem la dispozitie este consumata pentru aceasta realitate, se poate spune ca un tipar mental este pe cale de a lua nastere. Si, cum au spus altii, odata ce un tipar mental a luat nastere, va urma cu necesitate o experienta concreta, trairea acelui tipar in relatiile interumane.

Despre celelalte doua modalitati de fixare a tiparelor este mai usor de inteles, anume cele referitoare la fapte si vorbe. Faptul ca punem in cuvinte intr-un anume fel ceea ce intampinam in viata noastra nu inseamna nimic altceva decat ca imbracam intr-o anume haina, dam o anume forma, experientelor noastre, care vor fi inregistrate (si) in forma pe care am creat-o prin cuvintele folosite. A fi atenti la ceea ce rostim poate deveni o disciplina foarte interesanta si toti cei care au fost dispusi sa faca acest lucru s-au surprins de multe ori spunand lucruri despre sine si ceilalti a caror cunoastere nu pareau ca o detin. Si de asemenea, cand anumite subiecte ne vin in minte si le punem in cuvinte, cand ne dam seama ca repetam anumite idei care pare ca ni s-au impregnat in minte, cand ne spun prietenii ca stiu povestile pe care tindem sa le mai spunem odata, toate aceste sunt indicii ca o realitate interna s-a coagulat, ca inauntrul nostru avem o constructie de idei si trairi care vor avea impact asupra noastra intr-un fel sau altul. Bine, faptul ca se intampla asa deja sugereaza ca impactul exista si se manifesta!

Si mai usor de inteles este ca ceea ce facem are impact asupra noastra nu numai in momentul desfasurarii actiunii ci si ulterior. Poate pentru ca actiunile au o forma vizuala clara sunt mai usor de luat in calcul, nu stiu. Sau poate ca este mai usor sa vedem ca atunci cand facem ceva, de obicei urmeaza o reactie la ceea ce am facut si pentru asta nu iti trebuie o subtilitate asa cum e cazul in a vedea reactiile proprii la cuvintele vorbite ca si la gandurile gandite.

Toate aceste lucruri pe care le-am scris vor sa spuna ca a te cunoaste pe tine insuti inseamna a putea fi atent la ceea ce faci, ce spui si ce gandesti. Desi pare cea mai simpla chestie cu putinta, pentru ca si instrumentul si obiectul de observat sunt mereu cu tine, totusi lucrurile nu stau asa si este necesara o disciplina pentru asta. Desigur, lucrurile ar sta altfel daca oamenii au integra acestea adevaruri in viata lor mentala si nu numai. Si atunci educatia copiilor ar tine seama de asta pentru ca mai tarziu sa nu mai fie nevoie de eforturi atat de mari pentru a ne putea supraveghea mintea. In acea lume, asa cum spuneam la inceput, raul si binele ar exista, iar noi am putea utiliza ceea ce avem inauntrul nostru, respectiv o viata implinita.

Doar ca noi nu credem cu adevarat ca lucrurile stau asa…nu avem de ce sa credem pana cand nu incercam sa aflam! Si in calea aflarii, a stiutului, se ridica tot felul de obstacole. Caci atunci cand privim inauntru ne dam seama ca cel care nu vrea sa stie nu este un gand, ci o fiinta, daca ma pot exprima asa. Este o partea a noastra care se poate constitui in partea principala a noastra daca o “finantam” energetic. La fel cum si partea curioasa si jucausa din noi se poate constitui intr-o fiinta ce este recunoscuta dupa nume, din afara si dinauntru, ca fiind tu cel care esti.

Forta tiparelor mentale este atat de mare incat mai potrivit ar fi sa ne gandim la ele nu doar ca la niste programe automate care se activeaza si actualizeaza in moduri mai mult sau mai putin subtile, ci mai degraba ca la aspecte ale existentei noastre. Suntem noi cei care gandim si actionam in feluri bune sau rele. Faptul ca un tipar este automat nu inseamna ca nu face parte din noi iar noi nu suntem responsabili pentru efectele ce le are. Si avem multe asemenea tipare mentale sau, mai potrivit spus, suntem in multe feluri. Tiparele mentale sunt incadrate in stari ale sinelui nostru si in momentele de activitare noi ne definim prin ele. Faptul ca se schimba adesea intre ele, fara sa ne dam seama, ne confuzioneaza si dezarmeaza si adesea ne trebuie multi ani si multa practica in auto-observare inainte de a vedea de cate ori, doar intr-o zi, ne modificam starile si odata cu ele felurile de a privi lucrurile vietii noastre. Si acest aspect are si partile lui bune si partile lui rele. Pe de o parte faptul de a putea sa te “plimbi” de-a lungul mai multor stari ale sinelui iti ofera o varietate mare de experiente  si asta poate imbogati viata prin perspectivele diferite pe care le ofera. Pe de alta parte insa, faptul ca alegem sa vedem starile care ne “avantajeaza” si sa le ascundem pe cele nu tocmai dezirabile in societate sau moral sau oricum altcumva, genereaza ceea ce as numi gauri in traire, discontinuitati majore in fluxul constiintei noastre si implicit se vor constitui in obstacole dificil de trecut in propria noastra cunoastere. Caci nu atat faptul ca nu vrem sa le aratam celor din jur partile noastre “negre” cat faptul ca nu ni le aratam nici propriilor ochi ca si cum am fi de nesuferit, aceasta fiind partea marcanta. Astfel ajungem sa ne ascundem de noi si sa consideram ca ideea asta – cunoaste-te pe tine insuti – e o chestie din antichitate, ca nu mai avem de fapt timp sa stam sa ne gandim prea mult la propria persoana,  caci viata trece repede pe langa noi si poate chiar e o dovada de egoism sa stai sa te gandesti la tine si ca in fond nu iti e chiar asa rau! Asta pana iti e…

Asa s-au imbinat gandurile mele in incercarea de a intelege cum se constituie cercul suferintelor noastre si care ar fi directia de urmat inspre situarea la un alt nivel de functionare. Am incercat initial sa arat ca in viata pe care o traim si educatia pe care o primim, raul nu pare a fi o parte componenta si deschis recunoscuta ci, dimpotriva, evitarea, negarea sau chiar disocierea lui sunt, cumva, automate. Asta conduce la constituirea unor tipare in mintea noastra care vor contribui, adesea din umbra, iar uneori din iad, la crearea acelor realitati care sa serveasca tiparelor constituite – si acesta e cercul! Iar  acesta este facilitat de lipsa de continut a evenimentelor din viata, de faptul ca formularile pe care le asociem evenimentelor ne apartin, ele venind din interiorul nostru, populat de o multitudine de stari mentale prin care noi ne definim propria identitate. Asta nu inseamna ca ceea ce traim este de fapt lipsit de sens, ci ca sensul pe care il dam lucrurilor ne apartine. De asemenea, asta nu inseamna ca nu exista evenimente distructive sau constructive in afara interpretarilor noastre, ci ca noi traim si ne constituim prin ceea ce facem, cum vorbim si cum gandim vis-à-vis de intreaga existenta.

Astfel nu e suficient sa incercam sa ne dezvoltam, sa fim mai performanti sau mai buni. E la fel de important sa putem sa ne recunoastem modurile de functionare rele/distructive existente in ungherele mai mult sau mai putin luminate ale mintii noastre pentru ca, in cele din urma, nu partea buna este cea care ne deranjeaza in tiparele mentale, ci limitarea libertatii interne si incapacitatea de a trai viata pe deplin, asa cum este ea, si implicit afectarea simtului ca avem un cuvant de spus in ceea ce priveste propria noastra poveste.

Bibliografie:

***  Sutra despre perfectiunea intelepciunii

Bion W. – The Tavistock Seminars

Bromberg P. – Awakening the dreamer

Bromberg P. – Standing in the spaces

Klein M. –  Iubire, vinovatie si reparatie

Le Crocq L. – 16 conferinte despre trauma

Roach M. – Slefuitorul de diamante

Watts A. – Dao ca o curgere de apa

 

Septembrie 18, 2017 Posted by | psiholog, psihoterapie, psihanaliza | Lasă un comentariu

Lumea lui Celalalt


              Imi spunea zilele trecute un prieten ca in sistemul de invatamant actual nu se mai preda toleranta. Gandul mi-a ramas in minte fiind intr-un contrast aparent atat de puternic cu ceea ce gandesc in perioada asta. Mai precis, prin intermediul psihoterapiei, invatam sa ne regasim drumul catre noi prin ochii celorlalti. In mod evident avem nevoie de o pereche de ochi-martori in care sa ne oglindim si mai mult de-atat, in care sa ne re-cunoastem. Ori intoleranta poate ca asta presupune, sa te uiti in ochii celuilalt si nu numai sa nu poti recunoaste un peisaj, care fiind cat de cat familiar ai putea spune ca il poti accepta – pe celalalt – dar mai mult de-atat. Inseamna ca ceea ce vezi in ochii ceiluilat iti este nu numai strain ci si ca intr-un sens ameninta echilibrul propriu. Diferenta prea mare a celuilalt te poate re-prezenta in moduri pentru care inca nu esti pregatit.

           Suntem lingvistic obisnuiti sa spunem ca fiecare dintre noi are nevoie de un anumit confort pentru a trai, de un anume tip de echilibru ca sa poata functiona bine. Ce ar putea presupune insa confortul si echilibrul acesta? Care ar putea fi factorii care sa ne pericliteze buna functionare?

           Acceptam viata noastra in limitele pe care mintea noastra le permite. Da, este vorba de o anumita permisiune si de anumite limite. Nu cred ca suntem nelimitati insa cred ca suntem auto-limitati. Intre aceste limite teritoriul, asa cum spuneam mai sus, ne este cunoscut si il putem defini ca fiind al nostru, ca apartinandu-ne si intr-un fel concret, ca fiind constitutiv sensului pe care il dam identitatii noastre. Ceea ce nu se incadreaza in limitele identitare nu il putem percepe ca fiind noi, al nostru si il putem cataloga ca realitate exterioara noua sau Celalalt. In acest sens, privirea Celuilalt ar putea sa ne arate in cateva feluri de nesuportat pentru noi, feluri care sa ne determine sa punem o granita de netrecut si clara intre noi si El. Este o privire de care ne-am lipsi fara prea mare efort iar randurile care urmeaza va vor expune cateva imagini reflectate in acea privire, cumva necrutatoare.

Ati inteles: nu voi face o pledoarie pentru toleranta.Ci voi face de inteles intoleranta. Consider ca e o maniera provocatoare, la fel cum provocator e sa te mentii tolerant, atunci cand ai toate motivele sa nu fii!

Unul-pentru-celalalt

            Prima imagine de nesuportat dar pe care o putem vedea reflectata este cea a lui a fi ingrozit, terifiat, terorizat. Respingem cu toata forta aceasta imagine care aduce cu sine suferinta neputintei si a imobilitatii, suferinta lui a fi expus unui celuilalt ingrozitor, terifiant, terorizant si din fata caruia nu ne putem retrage. Purtam cu noi ranile adanci ale vulnerabilizarilor si vulnerabilitatilor generate de un Celalat care nu ne-a oferit nici o alta posibilitate. Am fost supusi!

Aceasta imagine mai aduce cu sine ceva despre care nu putem si nu vrem vorbi. Este furia fara limite pe care durerea o transporta fie in corpurile noastre (aducand astfel boli dintre cele mai variate), fie in spatii ale mintii care nu sunt recunoscute ca ale noastre. Si nu, nu putem reactiona direct cu furie pentru ca asta inseamna, implicit, ca recunoastem situatia fara iesire in care suntem. Astfel, ne putem uita in ochii Celuilalt si, poate inexplicabil, il dorim departe, undeva de unde sa nu ne aducem in minte.

           O a doua imagine grea este imaginea noastra ca fiind demni de dispret. Aceasta este o lovitura adesea prea puternica la adresa stimei noastre de sine pentru a fi suportata. Sa fii demn de dispret inseamna ca esti o fiinta chiar ingrozitoare si care probabil ca a facut ceva chiar grozav peste care nu se poate trece si care isi merita soarta de dispretuit si desconsiderat. In asemenea conditii, ce valoare ai? Si cum poti inghiti o privire care iti aduce mesajul acesta?

Astfel, dispretul la adresa propriei persoane poate atinge niste cote foarte inalte incat se poate cere alinat prin reactii extreme de distrugere. Decat sa fii dispretuit mai bine sa fii faramitat astfel incat sa nu mai stii de tine deloc, sa nu mai trebuiasca sa duci aceasta povara un pas mai departe. Varianta a doua este indreptata inspre exterior – decat sa te vezi dispretuit mai bine il distrugi pe acel Celalalt care te poate reflecta asa. Nu putem fi toleranti in conditiile in care trebuie sa ne salvam ceva despre care am putea spune ca este esential pentru noi. Cum sa il tolerezi pe cel care ar putea sa-ti traduca in fapte si cuvinte ca nu te vezi pretuind, ca nu te vezi demn de respect?

       O alta imagine care descopera toleranta noastra scazuta este imaginea in care suntem acoperiti de rusine si din acest motiv socati, scandalizati, oripilati. Adesea, conflictul generat de propriile nevoie si dorinte carora nu li se raspunde corespunzator (sau chiar genereaza pedepse) aduce cu sine trairea aceasta deosebit de infiltranta, si anume rusinea. Sa fii lovit dupa ce ai cazut sau (ai fost) vazut, inseamna ca esti vinovat ca te-ai lovit sau ca ai ochi, inseamna ca nu ai facut lucrurile bine, ca ai gresit si ca ar trebui sa iti fie rusine pentru ceea ce ai facut. Inseamna sa stai la colt!

Rusinea este atat de greu de suportat si desigur vom evita cu toata forta pe Oricine ne poate face sa o simtim. Ea poate merge, atunci cand intensitatea creste prea mult, pana la dorinta de a nu mai dori sa traiesti, moartea parand in acele moment o optiune de departe mai usor de suportat. Pe versantul opus, dar din acelasi munte, poate genera dorinta de a-l omora pe Cel care te face sa traiesti asta.

         In sfarsit, o alta imagine de nesuportat, care poate ca le cumuleaza pe toate celelalte, care se imbina si combina in felurite moduri, este reflectarea imaginii tale ca fiind slab, devitalizat, firav. Si intr-adevar o asemenea imagine poate aduce cu sine trairea unui sentiment de rusine ingrozitor sau a unei neputinte absolute, capitularea fiind singura optiune. Iar in cazul acesta capitularea este echivalenta sinuciderii, aceasta parand a fi singura optiune in a bloca aparitia propriei imagini de felul acesta in constiinta ta. Indreptata in exterior, dorinta aceasta este cea care seamana haosul si din pacate avem mult prea multe exemple in realitatea prezenta si concreta care sa ilustreze cum sentimentul intern de slabiciune se poate manifesta prin generarea haosului in vietile, mintile si inimile celorlalti.

          Toate aceste patru imagini despre care v-am vorbit au un potential urias in a distruge capacitatea noastra de a fi toleranti. Cu siguranta ca v-ati dat seama ca, desi poate chiar am creat un grad de confuzie prin, exprimarea mea care a trecut rapid de la relatia cu un Celalalt extern la relatia cu un Celalalt intern. Ideea esentiala pe care doream sa o transmit este ca toleranta fata de cei din exteriorul nostru isi are baza inauntrul aparatului nostru de rezonanta – alcatuit din mintea, corpul si sufletul nostru. Iar lipsa tolerantei fata de oamenii din jurul nostru se datoreaza faptului ca acesti Ceilalti ne fac se vedem imaginile pe care le-am descris mai sus, imagini care sunt despre noi, pe care le avem cumva inauntrul nostru sau poate ar fi mai potrivit spus ca aceste imagini sunt in jurul epidermei noastre, la granitele psihicului nostru, undeva unde tindem sa nu ne mai recunoastem. Si daca nu suntem dispusi sa ni le apropriem, atunci nu vom face nimic mai mult decat sa fim intoleranti. Altfel spus, vom fi noi cei care terorizeaza, aducand groaza in privirile si vietile Celorlalti si odata cu ea dispretul pentru ei si injosirea. Noi vom fi cei puternici iar ei, cei slabi!

Toleranta

          Intre cele doua optiuni, psihoterapia este a treia, surprinzatoare, nesperata si adesea incapabila sa-si spuna continutul (inca incapabila sa-si vorbeasca esenta). Deschiderea unor noi posibilitati de a simti, relationa, vedea, aduce cu sine o noua intelegere si imi vine sa zic o noua intelegere intre noi, oamenii, dar nu numai ci si intre partile noastre intolerante. Caci libertatea cea mai mare nu este aceea a unei vietii noi ci a posibilitatii de a-ti reimprospata viata continuu prin efortul minunat de a vedea si altceva, de a simti si altcumva si de a fi impreuna cu Celalalt in feluri in care nu ai mai fost vreodata.

 

Iulie 17, 2017 Posted by | Critica sociala, Psihanaliza, psiholog, psihoterapie, psihanaliza, Thoughts | , , , , | Lasă un comentariu

Iubire si (ne)siguranta


Faptul că în interiorul sentimentului de iubire se află și trăirea sentimentului de siguranță, este privit ca de la sine înțeles. Și, drept vorbind, este relativ ușor să găsim conexiunea acestora în istoria dezvoltării psihice. Psihanalitic vorbind, mama care ne-a îngrijit la începutul vieții noastre, și care ne-a satisfăcut nevoile de autoconservare, ne-a asigurat în mod fundamental existența. Acestei ingrijiri, copilul – mai precis bebelușul, îi răspunde prin ceea ce am putea traduce ca fiind iubire. Astfel, încă de la începutul manifestărilor afective, iubirea și siguranța sunt interconectate, cel puțin în mintea celui în care apar, prin experimentarea simultană dar și prin generarea lor de către aceeași persoană. Continuarea pe color mind - logo-01

Decembrie 12, 2016 Posted by | Psihanaliza, psiholog, psihoterapie, psihanaliza | Lasă un comentariu

Tulburarile alimentare


Anorexia nervoasa – Anorexia constă în urmărirea asiduă a slăbiciunii care se bazează pe teama deosebit de puternică de a nu fi gras/grasă…continuarea pe color mind - logo-01

Bulimia nervoasa – În literatura de specialitate, bulimia nu este văzută neapărat ca o boală cât ca un “obicei sau model de comportament înrădăcinat într-o personalitate”…continuarea pecolor mind - logo-01

Noiembrie 30, 2016 Posted by | psiholog, psihoterapie, psihanaliza, psihoterapie | Lasă un comentariu

Narcis, Oedip si iubirea


              Ce este interesant in psihanaliza este ca s-au putut dezvolta ramuri, diferite intre ele, unele aparent contradictorii, dar care, privite din anumite unghiuri si perspective, sunt egal valabile. Desigur, cu mult mai interesant sa privesti materialul analitic dobandit in lucrul propriu-zis si sa incerci sa decelezi intelesurile si modurile de functionare din care a aparut un asemenea material. Dintr-o asemenea incercare orice terapeut poate spune cu usurinta ca descopera multe structuri care merg in paralel. Si nu putini sunt autorii care au remarcat ca complexitatea functionarii psihice este data tocmai de acest activism sincron. “Putem concluziona ca lucram cu o conceptie sincrona care este in armonie cu atemporalitatea inconstientului, care, in felul acesta, isi castiga accesul la constient ” , spune Cesio.

887759694ffa09c2d45255317abc4100

Si daca toate sunt intotdeauna acolo, atunci nu este deloc exagerat ca, pentru a intelege, sa extragi o nuanta si sa incerci sa-i trasezi linia de dezvoltare pentru ca mai apoi sa iei o alta nuanta si sa faci acelasi lucru, pastrand adevarata placere a spectacolului dinamic direct si concret. In acest fel am pus eu cap la cap cateva idei despre nuantele narcisice ale configuratie oedipale si cum se pot prezenta in iubirea de transfer, cu ajutorul a doi autori, Haydee Faimberg si Fidias Cesio, pe care s-a intamplat sa-i citesc in acelasi timp, iar rezultatul il prezint in cele ce urmeaza.

Ideea comuna regasita la Cesio si Faimberg este ca narcisismul se insereaza in configuratia narcisica (termen propus de Faimberg).

Logica narcisica este o logica in care “exista un singur obiect narcisic al placerii /iubirii ? (Iocasta in mitul lui Oedip ): nu se pot imagina doua obiecte diferite ale placerii pentru doi subiecti diferiti. Fiul este privit ca un dublu narcisic (narcissistic double) si nu i se pune la dispozitie ” nici timp, nici spatiu psihic” -afirma Haydee Faimberg- “unul trebuie sa traiasca, iar celalalt trebuie sa moara; o logica de tipul ori-ori ,filicid-paricid”.

Pe de alta parte, legea oedipiana este clara: “Nimeni din triunghiul oedipian nu are totul. Niciunul nu reprezinta totul pentru niciunul dintre protagonistii triunghiului. Spre deosebire de legea narcisica, niciunul nu are putere absoluta asupra destinului celuilat”.

Spune Cesio ca intelegerea structurilor narcisice si nu numai, devine foarte clara in dezvoltarea si manifestarea iubirii de transfer. Si acest autor diferentiaza intre ceea ce numeste tragedia oedipiana si complexul oedipian, complexul parind a fi pe acelasi nivel cu ceea ce Faimberg numeste configuratie. Tragedia oedipiana presupune alunecarea pe versantul narcisic al configuratie oedipiene.

Ceea ce mi s-a parut deosebit de interesant in articolul lui Cesio a fost faptul ca el considera ca intr-o analiza rezonabil de bine condusa, transferul erotic nu apare decat in mod exceptional, mai precis, doar atunci cand analistul nu este dispus cumva sa interpreteze toate semnele care duc inspre dezvoltarea unei situatii atat de tensionate si tensionante in terapie. Am sa trec peste impresia lasata de articol cum ca autorul doreste de fapt sa faca dintr-o secventa relationala, cum este transferul erotic, un fel de “text” personal al analistului din care, asa cum ne spunea Freud, ne este mult mai usor sa descifram tendinta si subtextul nespus, inconstient. De altfel ceea ce m-a determinat sa urmaresc aceasta linie a fost modalitatea in care descrie, in acord cu propriile mele perceptii, felul in care ne construim obiectul intern pe care il numim pacient si cum ne adresam acestuia.

orientarea-cognitiva-in-psihoterapie

Astfel Cesio arata cum insumarea “imaginilor” pacientului culese prin simturi, perceptiilor inconstiente care rasar in interactiunea acestora cu interiorul analistului dar si traducerea lor in cuvintele pe care acesta sa le inteleaga si sa i le poate comunica pacientului, formeaza un imago in analist, respectiv pacientul ca obiect.   “Este evident din acesta descriere ca analistul opereaza cu propriile lui imagini si imagouri pe care le atribuie obiectului realitati, pacientul. Aceasta proiectie defineste pacientul. Cu cat sunt mai refulate sau ingropate – altfel spus mai inconstiente, aceste structuri, cu atat mai intensa este calitatea de realitate (reality quality)” Cesio.

Elementele pe care le-am strans pana in momentul de fata ma ajuta sa  inteleg cu claritate directia acestui articol. Faptul ca transferul erotic este blocant se datoreaza angrenajului narcisic care ii ofera rigiditatea, refuzul unei altfel de negocieri iar faptul ca se ajunge intr-o astfel de situatie e “permis” cumva de analist, mai precis, este faptul ca in construirea obiectului intern – pacientul – nu a reusit sa depaseasca logica duala. Este de presupus ca acest lucru se intampla deoarece acesta logica este conflictuala in analist si pare ca rezultatul nu poate fi decat intensificarea iubirii pana la impiedicarea procesului si eventual distrugerea lui. Faptul ca rezultatul este distructiv cred ca arunca o lumina asupra unor alte mecanisme implicate.

Intr-un asemenea proces pare ca analistul este pus in dificultate de teama generata de aparitia copilului si dorinta ca nasterea sa nu aiba loc, corespunzator mitului Oedip considerat integral,  dar si invers, dorinta ca tatal sa moara.  Neputand in relational accepta si lucra o asemenea secventa cred ca rezultatul este alunecarea pe versatul erotic. Eroticul din acestea secventa nu este unul la nivelul complexului Oedip ci mai degraba este narcisizat oedipian. Cu alte cuvinte, pentru ca nu isi poate contine propria ura el isi “ghideaza” obiectul intern si pacientul odata cu el, inspre iubire, esuand in identificarea si interpretarea indiciilor de pe cale. Si, asa cum spune Cesio, cu cat aceasta secventa este mai inconstienta, cu atat realitatea concreta poate fi mai exploziva. Astfel, transferul erotic devine o aparare fata de tendintele distructive, in perfect acord cu ideile freudiene cum ca acest tip de transfer impiedica desfasurarea curei.

Dificultatea relationala in terapie este data de identificarea pe rand cu figurile oedipiene criminale, seductive, ucise si seduse. Acceptarea si intelegerea faptului ca pacientul este copilul pe care nu-l doresti in viata  – filicidul oedipian – cred ca poate conduce la iesirea din impasul transferului erotic. Atunci cand tendintele criminale din analist sunt stimulate de ura pacientului, analistul poate deturna traseul terapeutic inspre o traire la fel de intensa dar de semn contrar, iubirea. Distructivitatea urii este pusa in evidenta prin faptul ca atunci cand se manifesta blocajul transferului erotic, analistul esueaza in a vedea spatiile unde frustrarea nu isi are locul, si anume spatiu nevoilor pacientului. Adesea aceasta se manifesta prin folosirea interpretarii, care de altfel in toate aceste cazuri se dovedeste inutila. Mai mult, acesta distructivitate contribuie la senzatia de a fi asediat de sexualitatea pacientului, asediu caruia cuvantul sufocare i se potriveste. Insasi aceste modalitati de a descrie insa se potrivesc mai bine urii decat iubirii. In aceasta senzatie, adesea descrisa de analisti, se afla constrictia dificultatii de a recunoaste tendintele de respingere si pe cele criminale, iar la randul ei lipsa de recunoastere conduce catre punerea in act a respingerii, asa cum spuneam, adesea prin interpretari sau pasivitate, ratand locurile benefice de interventie.

oedipus-by-alexkrat92-d8hlqav-jpg1435046373

Spre deosebire de Cesio, dar apreciindu-l, consider ca nu analistul este cel care amorseaza, prin lipsa de claritate, transferul erotic. La fel cum nici punctul de vedere freudian nu mai poate fi sustinut – transferul ii apartine in totalitate pacientului. Asa cum spuneam, ambele perspective tind sa faca dintr-un proces profund relational, un text, asa cum ma exprimam mai sus, un ceva static din care sa putem desprinde dinamica inconstientului cu mai multa usurinta. Mi se pare mai coerent sa spun ca dorintele, ranile, frustrarile celor doi participanti la proces se cheama una pe celalalta. Rezonantele inconstiente sunt foarte puternice si prin intermediul cadrului analitic asa cum este el organizat. Si tocmai acesta ii este si scopul – de a pune mai usor in evidenta problematica pacientului si de a ne asigura de un al treilea. Astfel, un pacient care nu a accesat sau a accesat partial logica oedipiana, a celor trei, va trimite semnale continuu catre analist pentru a cobora in spatiul relatiilor exclusiviste, narcisice. . La randului lui, analistul va urma directia trasata in masura in care propria analiza l-a ajutat si il ajuta sa contina tensiunile inerente unei astfel de scufundari. Atunci cand transferul erotic ajunge sa distruga terapia, analistul nu a reusit o asemenea continere iar drumul ce ramane de urmat este punerea in act a distructivitatii.

Octombrie 26, 2016 Posted by | Psihanaliza, psiholog, psihoterapie, psihanaliza, psihoterapie, Uncategorized | , , | Lasă un comentariu

A lucra cu tine


Traim intr-o vreme in care interesul pentru functionarea mintii este foarte raspandit. Avem la dispozitie o cantitate de informatii despre orice aspect al acestui instrument extraordinar cu care suntem inzestrati dar in acelasi timp, paradoxal sau nu, realitatea concreta pare a arata altfel. Continuarea pe logo-republika@2x-300x48

August 22, 2016 Posted by | Uncategorized | Lasă un comentariu

Nestiutori…dar puternici…


delfinul-Nelu

“ Un general celebru spunea candva: ca general nu trebuie sa fii extrem de inteligent dar trebuie sa fii capabil sa-ti folosesti mintea cu care esti inzestrat in timp ce inamicul trage in tine. Nu pare prea dramatic, dar cred ca majoritatea psihanalistilor stiu ce inseamna sa oferi o interpretare in fata unui pacient. Pare un lucru simplu. E greu de explicat de ce nu este simplu. Va trebui sa spunem: “daca vi se pare atat de usor, incercati dumneavoastra. Daca puteti incerca si nici dv, nici pacientul dv nu suferiti ceea ce numim, destul de vag, un colaps nervos, ci supravietuiti, atunci inseamna ca amandoi veti fi mai puternici, din punct de vedere mintal, dupa aceasta experienta”. (Bion, Seminarii braziliene, p.13)

Sa fii in contact cu tine este traumatizant si necesar. Este ca si cum ai pleca dintr-un loc pe care-l stii pentru a ajunge intr-un alt loc despre care nu stii nimic. Si stii si ca nu vei stii. Dar esti intr-un alt loc. Totusi pare ca este si un avantaj – vei fi mai puternic. Puterea apartine primului loc, cel din care ai plecat. In noul loc, nu-ti mai e de nici un folos. Deci trebuie sa fii puternic pentru a putea decide daca sa pleci sau nu din locul pe care-l stii. Cu timpul puterea vechiului loc devine puterea noului loc care devine vechi si este necesar un nou avans in care puterea nu-ti serveste la nimic.

Este necesar momentul in care vei gandi – aici nu mai pot sta! Cazul contrar il face, de fapt necesar. Exista atasamentul de locuri ce devin astfel “cunoscute”. Dar locurile, ca orice altceva, se schimba si deci, implicit, nu avem cum sa ramanem intr-un loc ci doar sa traim intr-un loc. Caci “locul” devine un buzunar al mintii noastre pe care-l putem pastra infinit de mult, adica pana murim. Astfel noi putem pastra neschimbate locuri a caror natura este schimbarea. Putem trai in astfel de “locuri” interne, izolati, nedrepti si nedreptatiti, in suferinta. Alternativa necesara este trauma aflarii noului loc.

August 5, 2016 Posted by | Uncategorized | Lasă un comentariu